Arhitectura cu suflet

In Piata Primariei din Valencia sunt standuri cu flori si-mi place mult sa-mi fac drum pe acolo. Zilele trecute am descoperit anemonele. E prima data cand vad anemone. Le-am recunoscut din pictura lui Stefan Luchian. Sunt foarte frumoase. Si tot zilele trecute m-am bucurat sa vad toporasi, narcise, zambile si pomi infloriti. A venit primavara!

Incerc sa vad lumea din jurul meu. Nu e suficient sa privesti. Multi privesc (pasiv), putini vad (activ). E atata frumusete in lume! De la un detaliu de arhitectura si pana la zambetul unui necunoscut, totul sta in acest act atat de uzual si de firesc de a vedea.

La poalele muntilor, in sud-vestul Bavariei (Germania), regele Ludovic al II-lea a construit Castelul Neuschwanstein (1869 -), refugiu si omagiu pentru Richard Wagner, muza si prietenul sau. Castelul nu a fost niciodata terminat, dar in ciuda acestui fapt, turisti din toate colturile lumii vin sa il viziteze an de an, inca din 1886, anul mortii lui Ludovic al II-lea. Castelul este impresionant. In interior este interzis sa faci fotografii, dar va pot asigura ca cele cateva incaperi deschise publicului sunt de o bogatie si o frumusete inimaginabile.

Richard Wagner - Maestrii cantareti din Nurnberg (uvertura)



De la castel ai unele expectative. Le intrece, aia va pot asigura. De la oraselul de la poalele muntilor insa nu se asteapta nimeni la nimic. Chiar langa locul de unde se ia autobusul (sau trasura, dupa preferinte, buzunar si capriciile vremii) pentru a urca la castel, se afla aceasta splendoare de casa (pe care nu am rezistat sa nu o fotografiez), pictata cu scene energizante din viata de zi cu zi. Sa nu va inchipuiti ca e singura casa pictata! Sunt multe! Muscatile rosii in glastra sunt un fel de traditie iar lemnul sculptat si piatra rupta din munte te fac efectiv sa crezi ca Raiul e pe pamant.

Foto de Laura Iancu
Am dezvoltat o oarecare oroare fata de blocurile comuniste si de arhitectura de duzina. Cel mai tare imi sta in gat cand vad cladiri moderne, seci, din otel si termopan, infiltrate viclean printre cladirile vechi din centrele istorice ale oraselor europene. Oare cum s-au nascut aceste cladiri reci, un ghimpe in inima celor vechi, a strabunicelor lor?

Cand eram adolescenta, un bot cu ochi ar zice Creanga, vream, ca si toti botii de varsta mea de altfel, sa salvez lumea. Am inteles intre timp insa ca un singur om, daca nu e un om foarte special, nu are aceasta onoare. Dar asta nu inseamna ca un simplu om nu poate schimba putin cate putin petecul de lume care il inconjoara. La o adica, zau asa, cat poate fi de complicat sa sadesti o muscata in glastra?

5 comments:

elite 24 februarie 2009, 07:18  

Fiecare dintre noi poate schimba ceva.Poate nu reusim sa creeam acele opere minunate de arta...sa construim palate...sa daramam prejudecati...Dar reusim cred eu,acolo,la locul nostru, sa lasam o urma... poate doar in sufletul cuiva...o urma ce va provoca schimbarea.

pescarusul argintiu 24 februarie 2009, 17:19  

Anemonele si muscatele de care ai pomenit intr-un context arhitectonic atat de atractiv, mi-au colorat intens dupa-amiaza.
Tare as da o fuga pe la salba noastra celebra de manastiri, sa le admir pe viu, zambind din ferestre!
Un suras cald de sarbatoarea Dragobetelui! :)

Laura 24 februarie 2009, 17:34  

Pescarusule, numai de bucurii si soare in suflete sa avem parte cu totii in aceasta zi speciala. Te pup! :)

paul 25 februarie 2009, 01:52  

Nu gresesti cu nimic spunand:"Raiul este pe pamant" si nu gresesc cu nimic spunand ca te-ai intrecut pe tine prin aceasta postare aducand la un loc istorie, clasicism de-al marelui Wagner si multa, multa frumusete!
Ma bucur, pentru ca ai revenit!:)

Laura 25 februarie 2009, 11:10  

Paul, ma bucur ca ti-a placut postarea. Scriu si eu dupa inspiratie si timp. Viata nu e asa de roza ca si blogurile :(

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP