Fraţiorul de Laura Iancu

FRĂŢIORUL

de Laura Iancu

Liliana se ridică pe vârfuri pentru a vedea pe fereastră copiii care se jucau de-a prinselea pe straduţa îngustă şi mizera din faţa blocului. I-ar fi plăcut mult să se joace şi ea cu ei şi, daca ar fi fost o altă zi, poate chiar ar fi mers sa-i ceara permisiunea mamei, dar azi nu avea curaj. Din bucătărie se auzeau strigăte nervoase şi vorbe pentru care ea şi-ar fi luat o palmă peste gură, iar Liliana se simţea vinovată pentru cearta păriţilor.
- Iar m-a certat taică-tu pentru că nu ai fost ascultătoare! era un refren pe care îl auzise de foarte multe ori in scurta ei viaţă. Prima dată îl auzise când avea vreo trei anişori şi se descalţase în plină stradă pentru a se scărpina în talpă. De atunci, cuvintele usturătoare ieşeau din gura mamei ca o furtună ameninţătoare de fiecare dată când era pe punctul să facă câte o boacană.
Liliana simţi un disconfort în picioruşul stâng. Îşi desprinse năsucul de geamul pe care-l aburise cu respiraţia ei caldă, şi aruncă o privire mustrătoare şosetuţei albe cu danteluţă roz care îi iesise de mai bine de jumătate de pe picioruş. Ridica un deget arătător ca şi când ar fi zi „Na-na” şosetei, dar imediat îi veni o idee mai bună şi se lăsă jos pe covorul persan vechi şi de prost gust, cu păsări albastre şi flori verzi. Era parte din zestrea mamei sau, cel puţin, aşa îi plăcea bunicii să povestească. Liliana îşi aranjă cu grijă şosetuţa, întinzând-o pe picior în sus cu gesturile unei femei seducătoare. Apoi admiră rezultatul cu un zâmbet abia perceptibil în colţul gurii şi mulţumită dădu să se ridice. Dar văzându-l pe Yumi, ursuleţul de pluş cu care dormea de când era mică şi pe care-l pierduse cu doua zile înainte şi o bufuitură puternică venită din bucătărie, o făcură să-şi schimbe planul.
-Yumi! strigă Liliana bucuroasă la vederea prietenului drag. Yumi, aici erai! Te-am cautat peste tot, ursuleţ prostuţ ce eşti! De ce-ai plecat singur în timp ce eu dormeam? Liliana se rezemă de marginea patului cu ursuleţul roz îmbracat în pijamale cu dungi verticale si boneţică, în braţe.
-Yumi, şti ce m-am găndit? Hai să mergem la plimbare! zise Liliana după o vreme. Ce zici de un loc, aşa ca o pădure, cu păsări micuţe, de toate culorile care cânta frumos. Stai numai un pic să-mi iau şi eu papuceii de balet! Ursuleţul o aşteptă pe fetiţă, apoi o luă de mânuţă şi merseră împreună spre tărâmul fermecat unde se jucau ei de obicei. Lui Yumi îi plăcea tare mult, mai ales când Liliana dansa balet aşa cum învăţase la cursurile la care o ducea mama ei şi nu înţelegea de ce mama îi spunea mereu că nu are pic de graţie şi că da banii degeaba pe lecţiile particulare, pentru că fetiţa dansa aşa de frumos, precum o zână din poveştile pe care le spunea bunicul înainte de culcare când venea la ei în vizită.
Uşa bucătăriei se deschise şi scârţâitul balamalelor neunse o facură pe Liliana să revină din vis în camera ei un pic cam friguroasă, dar, totuşi, plină de obiecte familiare dragi. Fetiţa se ridica brusc în picioare, ca o săgeată desprinsă din arcul unui voinic din poveşti şi se înălţă din nou pe vârfuri pentru a privi pe fereastră. Copii din faţa blocului nu mai erau acolo. Un alt gând trecu atunci prin mintea Lilianei. Să se aşeze la masuţa ei să coloreze sau, chiar, mai bine, să schiţeze liniuţe şi bastonaşe în caietul cu linii verzui care, cică, te ajuta să înveţi sa scrii. Aşa, dacă va veni mama la ea in cameră şi va vedea că e cuminte poate cei doi nu se vor mai certa.
-Îi spui tu! Se auzi prin uşa subţire care nu se făcu complice la şoaptele parinţilor.
-Bine, se auzi vocea tatălui, dar mai întâi sa mănânce, ca e 12:00 şi azi nu a mâncat încă nimic.
Cei doi intrară în camera Lilianei, iar ea, pentru un moment, rămase îngheţată pe scaunel, aşteptând ca o mâna ferma sa o prinda de una dintre codiţele bogate şi creţe de un blond-castaniu frumos. Parinţii aveau uneori puteri supranaturale şi puteau vedea când copilul nu e ascultător, chiar daca nu erau prezenţi. Dar mâna nu o prinse de codiţe, ci de umăr.
-Hai să mănânci!
Liliana se ridică cuminte şi se duse prima dată la baie pentru a se spăla pe mâini şi apoi în bucătărie unde mama pregătea deja o omletă cu salam. Nu era în obiceiul familiei să mănânce aşa ceva duminica la amiaz, dar Lilianei îi plăceau oricum ouăle cu salam mai mult decât supa cu tăiţei care era nelipsită în mod normal. Aşa că fetiţa interpretă gestul ca pe un semn bun. Se întrebă atunci oare ce aveau sa-i spună? Poate va primi un frăţior! Gândul o înveseli pe loc. În clipa următoare se şi transforă în certitudine. Abia aştepta să-i spună şi la Yumi.
Omleta era gata si fu aşezată pe o farfurie mare, albă, un pic intimidantă, în faţa Lilianei. Dar acum ca va avea un fraţior nu o mai intimida nimic. Mama se dadu la o parte şi işi caută un scaun. Işi duse mâna la burtă cu un gest cum Liliana mai văzuse si la Matuţa Maricica cand fusese însărcinată cu Mihaiţă. Începu să mănânce cu spor. Cei doi părinţi se uitau la odrasla care mănca fără a băga parcă de seamă că ei nu mâncau.
-E încă foarte mică. O să-i treacă repede... şopti mama.
-Nici nu o să-şi mai amintească... zise tatăl pe un ton jos.
Liliana îi auzi, dar nu înţelese sensul cuvintelor lor. Ea nu era ca alţi copii care nu-şi doreau fraţi, dacă la asta se refereau.
Porţia era mare, prea mare pentru ea singură, aşa că se opri pe la jumătate. Se aştepta ca unul dintre parinţi să insiste că trebuie sa manânce tot din farfurie că dacă nu va rămâne mică şi că baieţilor nu le plac fetele mici şi nu se va căsători nici unul cu ea. Dar Liliana începea pe zi ce trece să creadă tot mai puţin în povestea asta. Vazuse la viaţa ei şi fete mai mici de statură care umblau de mână pe stradă cu baieţi. Apoi, precum se inălţase şi ea şi-a dat seama ca nici mama ei nu era prea înaltă. Probabil nu mâncase nici ea tot din farfurie când era mică, dar asta nu a împiedicat-o să se căsătorească.
-Ai terminat? întrebă mama. Liliana dădu afirmativ din cap. Mama luă farfuria, o puse pe un dulăpior şi se aşeză din nou pe scaun.
-Liliana, zise tatăl, mama ta şi cu mine ne-am hotărât să divorţăm. Vestea căzu ca un bolovan mare şi greu pe umerii Lilianei. Capul îi vâjâia si nu putea pătrunde sensul cuvintelor. Şi fraţiorul? se întreba ea pe sine.
-Liliana, e ok, parinţii fac asta tot timpul. Mama îşi muşcă buzele pentru vorbele lipsite de sens pe care le spuse.
-Lili, tu vei locui în continuare cu mama ta, nu trebuie să-ţi faci griji.
Liliana privea sub masă la şosetuţele cu danteluţă. „Iar m-a certat taică-tu pentru că nu ai fost ascultătoare” îi suna în minte mai viu decât îi sunase vreodată. Era numai vina ei. Se certaseră din cauza ei şi acum nu o mai iubeau. Tata avea să plece şi să le părăsească pe amândouă şi totul numai din vina ei. Liliana îţi dorea să nu fi existat niciodată şi aşa parinţii ei ar fi trăit fericiţi împreuna până la adânci bătrâneţi, aşa ca în poveşti. Copii la joacă vor striga după ea vorbe de ocară, aşa cum strigau şi după micuţul Andrei al cărui tată plecase de acasă într-o zi de octombrie şi nu se mai întorsese niciodată. Acum vor striga si după ea că taică-su nu a iubit-o niciodată pentru că e prea urâtă şi rea şi nu a meritat să fie iubită. Frăţiorul ei nu ar fi fost niciodată aşa de neascultător şi parinţii nu s-ar fi despărţit din cauza lui. Gândul la fraţiorul nenăscut încă ii lumină faţa. Asta era salvarea familiei!
-Şi frăţiorul meu? întrebă Lili brusc şi dintr-o dată sub privirile un pic îngrijorate ale părinţilor.
-Ce frăţior? zise mama. Lili, tu nu ai nici un frăţior. Iar ai inventat poveşti?
-Nu am, dar voi avea! Cei doi adulţi îşi privira copila fără să înţeleagă ce vrea să zică şi apoi îşi intersectară priviriea ridicând din umeri, cu o expresie tristă. E la tine în burtă! strigă Liliana arătând cu degetul către mama sa.
-Lili, te asigur că la mine în burtă nu e nici un frăţior.
-Minţi! Te-am vazut adineaori cum ai dus mâna la burtă ca şi Matuşa Maricica.
-Liliana, iar inventezi! i-o tăie mama din scurt.
Liliana înţelese atunci ca totul era doar o înscenare, că nimic nu se schimbase, ca urma să aibă un frăţior şi că parinţii vor continua să locuiască împreună. Era doar o păcaleală de duminică despre care o să râdă în alte duminici. Fugi pană la ea în camera, îl lua pe Yumi in braţe şi dansă cu el în aer, toată numai zâmbete şi strigănd:
-Yumi, voi avea un frăţior! Un frăţior, Yumi!
Apoi, cu ursuleţul de mână, Liliana lua cartea de poveşti preferată şi se duse fuguţa înapoi în bucătărie. Se căţără în braţele tatălui, sub privirile confuze şi îngrijorate ale părinţilor.
-Hai, ne citeşti o poveste? zise Lili zâmbind fermecător tatălui în timp ce deschidea cartea la povestea ei preferată. Tatăl luă cartea întinsă în mâini, dar nu începu să citească, ci o închise punând-o pe masă.
-Lili, aveam o discuţie serioasă, ca între adulţi.
-Nu, glumeaţi, stiu eu ca glumeaţi... Vreţi doar să vedeţi dacă sunt destul de mare ca să am un frăţior.
-Lili... zise mama... dar se opri. Timpul le vindecă pe toate îşi zise în gând.
Tatal dădu să se ridice. O înălţă pe Liliana in aer, privind-o in ochi cu o tristeţe dincolo de cuvinte.
-E mai bine asa... ieşiră pe gura aspră cuvintele moi, înceţi. Lili nu înţelegea nimic. Tatăl o lăsă jos.
-Mă duc să-mi fac bagajele. Mama rămase răvăşită pe scaunul incomod de bucătărie. Lili, cu Yumi în mâna stângă atârnând de o lăbuţă privea cu lacrimi în ochi spre uşa pe care ieşise tatăl şi făcea pentru prima dată cunoştinţă cu sensul cuvăntului „divorţ". Cum putea fi mai bine să nu o mai iubească? Nu înţelegea. Întelegea doar un singur lucru: totul era din vina ei.
*
În acea seară tristă de septembrie, în mod neobişnuit, mama veni şi o sărută de „Noapte bună” pe frunte. Dar tatăl nu mai veni să onoreze ritualul pe care îl onorase de şapte ani încoace seară de seară.
-Vise plăcute, scumpa mea! spuse mama cu lacrimi în ochi. Liliana era pe punctul de a plânge. Niciodată nu îi mai vorbise cu atâta duioşie.
A doua zi de dimineaţă Liliana se trezi mai devreme decât de obicei, se îmbrăcă singură şi mama o ajută să-şi prindă codiţele îngrijite de domnisoară. Yumi fu aşezat pe un fotoliu mare şi frumos cu faţa către televizorul stins (ca să nu se plictisească până se întorc ele) iar mama şi fiica, ţinându-se de mână tandru, ieşiră pe uşa apartamentului în grabă. Era 15 septembrie, prima zi de scoală a Lilianei.
*
Liliana o luă pe micuţa Mirabel în braţe şi îi trecu cu drag mâna prin părul moale. Lânga ele, aşezat în genunchi pe covorul moale, Mircea, soţul Lilianei şi tatăl Mirabelei, o ţinea pe fetiţă de mânuţă.
-Mirabel, vreau să şti că tatăl tău şi cu mine te iubim foarte foarte mult. Înţelegi? Micuţa dădu afirmativ din cap. Doar noi doi nu ne mai iubim...

32 comments:

paul 10 ianuarie 2009, 20:45  

Multumesc Laura,am vazut postarea ta dis de dimineata. Nu aveam timpul necesar sa o citesc si sa-i patrund sensurile.Mesajul tau l-am primit si am revenit.Multi dintre cei ce "colinda" pe bloguri,vin fara rabdarea necesara de a parcurge intelesul unei astfel de drame,as numi-o,ce aduce traume copilului,determinandu-l la o maturizare precoce.
Spuneam ca,daca este rupta din realitate,imi readuce aminte de clipe ale copilariei mele,ce se aseamana mult cu cele asternute de tine in coltisorul tau de ingeri. Pentru ca, povestea mea este dureros de reala,poate atunci,cand timpul imi va permite si starea sufleteasca ai va putea da frau liber sa renasca,o voi face.
As vrea sa-mi dai totusi o lamurire. Sunt putin nedumerit.Sfarsitul postarii tale, lasa de inteles continuitatea unui alt episod dureros?

Laura 10 ianuarie 2009, 21:03  

Paul, din pacate da, continua un alt episod dureros, pentru ca viata nu e asa cum vrem noi sa fie. Totusi, Liliana a invatat ceva din propriai experienta. A invatat ca un copil intelege mai multe decat le place adultilor sa creada si a mai invatat sa spuna propriului copil ca il iubeste. Sunt multi copii care au trecut prin momentele despartirii parintilor. Nu am avut un model anume in minte cand am scris povestioara. Am vrut sa transmit cateva idei prin povestioara asta, ca de exemplu ca parintii sunt oameni la randul lor si gresesc, dar copii nu inteleg asta. Copilul se vede mic şi se simte vinovat chiar şi atunci când nu e. Povestioara s-a vrut a fi o expunere sincera a unei realitati reci. Am incercat totusi sa pun in ea cat mai multa inocenta si candoare :)

paul 10 ianuarie 2009, 21:49  

Copiii asi doresc deopotriva alaturi ambii parinti,iar acel "iubesc" spus de iei,poate sa ramana doar dorinta.
Eu zic ca ai reusit sa atragi atentia in mod placut prin maiestria de a imbina inocenta,candoarea si sentimentul vinovatiei unui copil ce renunta la multe tocmai pentru a nu deranja ce are mai drag pe lume.

Laura 11 ianuarie 2009, 00:27  

Paul, copii sunt ca niste puiuti care cauta caldura materna. Daca nu primesc suficienta iubire, raman marcati pe viata. Exista o povestioara care zice ceva de genul ca prima data treci pe langa o casa in flacari. Daca nu inveti nimic din asta, urmatoarea data treci pe langa o casa in flacari in care e cineva drag. Daca nici asa nu inveti nimic, urmatoarea data vei fi tu insusi in casa cu flacari. Morala ar fi ca invatam din propriile greseli si experiente, dar nu intotdeauna invatam tot ce e de invatat. Asa si Liliana... A invatat lectia doar pe jumatate. Si pe de alta parte, se ridica intrebarea, e moral ca un parinte sa isi sacrifice propria fericire alaturi de partenerul gresit doar pentru ca copilul sa creasca alaturi de ambii parinti?

cristina 11 ianuarie 2009, 07:33  

Nu cred ca o atmosfera tensionata permanent in familie face mai bine psihicului unui copil decat un divort punctual la timpul lui (chiar cu repercusiunile anticipate si neanticipate).

Liviu 11 ianuarie 2009, 13:06  

Ai un foarte frumos talent la scris. Ma reintorc sa mai citesc. Promit.

Laura 11 ianuarie 2009, 14:37  

Cristina, asa cred si eu. Copilului daca i se explica care e situatia si ca nu e vina lui, ca e in continuare iubit si parintii reusesc sa isi dovedeasca dragostea fata de el, trece peste problema divortului mult mai usor. Nu cred ca e sanatos ca doua persoane sa renunte la propria fericire pentru a trai intr-un stres continuu si in mizerie psihica doar pentru a nu provoca anumite sechele copilului. Cred ca sechelele apar atat in cazul unei situatii tensionate in familie cat si in cazul divortului. E cel mai bine ca din doua rele sa se aleaga raul cel mai mic.

Liviu, multumec de vizita. Te mai astept. Talent sau nu, cred ca fiecare dintre nou avem ceva de spus :)

pescarusul argintiu 12 ianuarie 2009, 02:55  

M-a miscat mult povestirea ta atat de dramatic de verosimila si de induiosatoare, Laura!
Liliana este un copil sensibil si meditativ, coplesit de neintelegerile parintilor si o fetita ramasa cu un vesnic dor neimplinit in suflet: acela de a nu fi avut un fratior.
Trist inceput de prim an scolar a trebuit sa mai aiba!
Si iata ca peste ani, drama se repeta, prin trairile similare ce le va strabate micuta ei Mirabel...
De ce trebuie sa existe pe lume si ingeri tristi?

Laura 12 ianuarie 2009, 11:47  

Pescarusule, istoria se repeta, dar cu mici modificari. Macar Mirabel stie ca e iubita si ca nu e vina ei. De ce exista ingerii tristi pe lume? Poate pentru ca nu au pe nimeni care sa ii tina de mana ca sa poata zbura spre inaltimi...

jamescrissilv.ro 12 ianuarie 2009, 11:56  

Extrem de trista, dar mai ales de reala. Ai surprins una dintre durerile cele mai mari ale vietii.
Sper ca nu tu esti Liliana...
O zi minunata iti doresc

g1b2i3 12 ianuarie 2009, 21:27  

Laura,povestea fetitei e foarte trista.Te felicit ca ai reusit sa descrii sufletul copilasului care sufera cand parintii se cearta si se despart.
Multi copii raman cu traume pentru toata viata cand trec prin astfel de momente.
M-ai facut sa pic pe ganduri. :(

paul 12 ianuarie 2009, 23:10  

Tatal meu,nu si-a sacrificat fericirea pentru a ne creste,aveam doi anisori,sora mea un an,ne-a parasit...of,o alta poveste trista!

Laura 13 ianuarie 2009, 01:08  

James, stai linistit, nu sunt eu Liliana. Cand eram mica nu mi-ar fi trebuit frati pentru nimic in lume... acum... e prea tarziu :) E o realitatea trista pe care o traiesc prea multi copii si parinti pe lumea asta. Cautam indelung dupa partenerul de viata ideal, dar cautarea asta de ani de zile nu ne ofera garantia aflarii jumatatii fiintei noastre... E si mai trist cand exista collateral damage...

Gabi, divortul e una dintre dramele vietilor noastre de ingeri cu o aripa. Nu exista retete, nu exita solutii universal valabile. Un lucru e insa sigur: a spune "te iubesc" unei fiinte dragi nu raneste niciodata :)

Paul, imi pare rau sa aud asta. E trist, nu am cuvinte... Azi am fredonat toata ziulica melodia asta - Dune & London Session Orchestra - Forever Young - ti-o dedic... Nu stiu de ce, poate are un rost, poate scopul e dincolo de mine... Asa simt eu ca trebuie facut in momentul asta... Noapte buna! :)

sayadinna 13 ianuarie 2009, 13:55  

..pacat ca exista si astfel de povesti si in realitate..

Elisa 13 ianuarie 2009, 15:48  

Imi place antetul..pictura lui Bruegel cel Batran,este atata viata,animatie si oricum eu nu vad colivia :((((
Povestea n-am citit-o inca,nu vreau sa ma intristez,iar... :)

Oana 13 ianuarie 2009, 21:26  

Frumoasa poveste, frumoasa morala. Bine, sunt si mai castigata, o stiu mai de mult ;)

Laura 13 ianuarie 2009, 22:57  

Sayadinaa, e trist, da... e o drama a lipsei de iubire, a lipsei de curaj, a lipsei de discernamand... Multumesc de vizita :)

Elisa, nu vreau sa te intristez. Promit ca o sa scriu si povesti mai vesele de acum incolo. Iti plac pisoii? Pentru ca urmeaza ceva cu pisoi :)

Oana, multumesc frumos. Am mai scris ceva franturi intre timp, dar parca nimic nu se leaga. Cred ca de moment raman la povesti scurte. Parca tot nu sunt pregatita sa ma pun in fata calculatorului si sa scriu ceva lung. Da´ o veni ea si vremea aia, nu? :)

paul 14 ianuarie 2009, 01:04  

Multumesc Laura,am reascultat-o de multe ori amintindu-mi in acelasi timp de un episod dureros al reintalnirii cu tata.Eram cu mama,vroiau sa se impace. Seara,in gara,a venit sa ne spuna sa-l asteptam... ca, se va intoarce acasa.L-am strans in brate, spunandu-i ca-l iubim cu totii. L-am asteptat pana dimineata uitandu-ma inspre directia in care silueta i se pierduse in negura noptii. Razele Soarelui mi-au gasit lacrimile prelinse pe obrajorul fraged ce inca mai simtea sarutul fierbinte a-l aceluia ce-i fusese tata.
Inca odata multumesc,dedicatia ta mi-a mers la suflet!
Noapte buna!

Laura 14 ianuarie 2009, 01:59  

Paul, dureroase amintiri ti-am mai rascolit... :((( Uneori ma surprind eu pe mine ca as vrea sa fac ceva dar o forta invizibila ma opreste. Si atunci ma intreb de cate ori nu suntem pusi in astfel de situatii. Uneori e greu sa iei o decizie in legatura cu daca sa iei sau nu un kg de portocale (daca le gasesti mai ieftine in alta parte?) iar alteori e greu sa iei o decizie mult mai importanta. Credem ca ne intelegem sau ca-i intelegem pe altii, dar suntem atat de complexi incat nu ne e de ajuns o viata pentru a ne afla secretele. Cred ca daca am intelege unele actiuni ale anumitor persoane le-am putea ierta mai usor si ne-am putea trai mai senini vietile. Inteleg ca parintii sa se desparta, dar nu inteleg sa dispara din viata copiilor. Vise placute! :)

Adrian Manolache 14 ianuarie 2009, 16:28  

frumoasa povestea

have a nice day!

CARMEN MIHAITA 14 ianuarie 2009, 17:43  

Laura mi-ai rupt sufletul..eu am fost mama care-i spune copilului acele vorbe serbede'MAMA SI TATA TE IUBESC DAR EI NU SE MAI IUBESC UNUL PE ALTU...MINCIUNI Doar unul nu-l mai iubeste pe celalalt..Acum a trecut dar atunci ..Iar copilul ..traieste o mare cumpana si nu intelege nimic saracul Timpul vindeca dar nu uita si oricit te stradui sa-l ajuti el ramine "schiop"de un parinte Asta e viata

Laura 14 ianuarie 2009, 20:30  

Adrian, multumesc de aprecieri si de vizita :)

Carmen, cred ca copilul ramane "schiop" ori cu parinti divortati ori cu parinti care nu se inteleg. Ma gandesc ca exista copii de femei maltratate, cupluri care ajung la cutite, care se inseala reciproc, care se cearta pentru o mie si una de motive si nu se mai suporta si arunca copilului vorbe urate despre parintele care nu e de fata. Ok, exista si cupluri care se despart din cauza ca se cearta pentru tampenii de genul "unde ai pus telecomanda". Astfel de argumente nu cred ca ar trebui luate in serios si nu merita mancati nervii pentru ele, dar totusi, unii o fac... Asa cum ziceam mai sus, nu cred ca exista retete. Fiecare decide pentru el. Divortul rupe suflete, nu doar pe cele ale copiilor ci si pe cele ale adultilor. Nu suntem singuri. "Falfairea unei aripi de fluture poate provoca o furtuna in cealalta parte de lume" (parca asta e din "Butterfly Effect" - filmul). Sper ca acum sunteti bine, atat tu cat si copilul tau. Te pup! :)

anielle 14 ianuarie 2009, 21:23  

Miscatoare povestea ta,Laura .Stii , imi spuneam mai demult ca nu ii inteleg pe parintii care nu se mai iubesc dar se sacrifica si nu-si refac viata cu altcineva doar de dragul copiilor. Ma gandeam ca atunci cand vor fi mari ,copiii vor merge la casele lor iar parintii vor ramane tot nefericiti,asa cum au fost toata viata cat au convietuit impreuna, chiar daca le-ar fi placut sa n-o faca .In timp am inceput sa inteleg insa cat de mult conteaza pentru un copil sa aiba ambii parinti aproape ,sa simta dragostea amandorura si sa creasca fericit in sanul familiei.Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem in situatia de a fi nevoiti sa ne parasim familia !

Laura 15 ianuarie 2009, 01:18  

Anielle, cu siguranta e important pentru un copil sa isi aiba ambii parinti aproape. E parte din zidaria destinului fiecarui om. Totusi, cred ca niste parinti care trec peste nefericirea proprie doar pentru a avea un copil cu o baza sanatoasa in viata, nu sunt pe deplin nefericiti. Trebuie ca exista o satisfactie acolo undeva in sufletele lor ca nu au sacrificat ceea ce au sacrificat degeaba.

g1b2i3 15 ianuarie 2009, 08:09  

Draga laura,te rog sa-mi permiti sa pun niste anunturi umanitare de pe blogul Isabellelilorelai.
Cu cat mai multi vad anunturile, cu atat mai repede se vor strange bani.
Multumesc.
Gabriel,3 luni
http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/01/15/stelutele-de-mare-gabriel-nitu-un-fir-de-nisip-in-clepsidra-vietii/
Claudia,3 ani
http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/01/14/stelutele-de-mare-claudia-andreea-timinger-intre-craciun-si-paste/
Catalin,17 ani
http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/01/13/salvati-stelutele-de-mare-catalin-stefan-micu-ani-de-liceu/

Iti doresc o zi minunata si poate ai timp sa asculti "Atat de frageda",Mondial,versuri Eminescu.
http://www.youtube.com/watch?v=72XFilf_008

Laura 17 ianuarie 2009, 18:26  

Mircea, multumesc ca mi-ai atras atentia :)

Mariana 18 ianuarie 2009, 13:55  

Laura, m-a năucit povestea Lilianei...Ştii de ce? ...Uite ce scriam cu câteva luni în urmă:
,,Simt nevoia să fac nişte mărturisiri prin care se va înţelege de ce mă doare atât de tare cuvintul ,,despărţire”...şi de ce mi-e atât de drag cuvântul ,,unitate”.Mai întâi, vreau să spun că nu pot uita cum plângeam când aveam 7 ani şi când părinţii mei s-au despărţit...Nu prea înţelegeam mare lucru...dar ştiam că e ceva rău şi îmi era ruşine de tot satul şi de colegi şi de doamna învăţătoare...Nu vorbeam cu nimeni despre asta, dar parcă simţeam că se vorbeşte pe la spate...Mi-era teamă ca să nu mă întrebe nimeni...Speram mereu că părinţii vor fi din nou împreună...Într-o zi, doamna învăţătoare m-a întrebat de părinţii mei...Mi-era aşa de ruşine! :( ...Ştiu că am încercat să ,,îndulcesc” puţin situaţia....şi eram doar de 7 ani....Voiam să fie şi la mine totul normal ca la ceilalţi copii. Până la urmă părinţii s-au împăcat...dar amintirea celor trăite de mine nu se şterge...chiar acum am retrăit starea aceea ca şi atunci..."

Despre drame asemănătoare, dar şi despre intervenţia miraculoasă a îngerilor, îţi ofer spre lectură următoarele:

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/2008/12/bunico-ngeraii-plng.html

E atâta nobleţe sufletească pe blogul tău! Mulţumesc!

Laura 18 ianuarie 2009, 14:22  

Mariana, multumesc mult pentru "marturisirea" ta cat si pentru povestea cu Maria. Mi-au dat lacrimile la final, recunosc... Imi amintesc ca aveam in clasa in I-IV un coleg a carui parinti divortasera. Nu prea intelegeam eu multe pe vremea aia, dar stiam ca ceva era diferit pentru el cand mergea acasa... Copiii iau cu usurinta asupra lor vina si rusinea pe care ar trebui sa o poarte parintii. Ma bucur ca parintii tai s-au impacat pana la urma. E atat de usor sa uiti cat de mult il iubesti pe celalalt... O duminica frumoasa iti doresc :)

CARMEN MIHAITA 19 ianuarie 2009, 13:28  

...asta a fost de mult tare ...nici nu mai stiu cind,acum 11 ani cred .Copilul de atunci este mare, are 21 ani si suntem bine. Sigur ca parintii care nu inteleg ca astfel de lucruri se pot intimpla, chiar daca ei nu-si doresc asta, pot agrava durerea copilului. Daca parintele responsabil de fericirea celui mic nu gestioneaza corect criza poate face mai mult rau decit parintele plecat .Este o intreaga arta sa te prefaci ca traiesti o situatie fireasca si sa sustii ca va fi bine si trebuie sa faci acest lucru pentru ca, intotdeauna ,copilul este cel care trebuie sustinut .Oamenii in aceste situatii se concentreaza ,in mod egoist ,pe propria lor durere si pierd din vedere ca cineva ,un mic om, poate incepe viata cu stingul si nu-si mai revine usor .Ma bucur sa-ti citesc blogul ,ma bucur ca sunt pe lumea asta oameni sensibili, ca tine, care se preocupa de suflete cu atita intensitate .Continua.

Laura 19 ianuarie 2009, 14:25  

Carmen, eu iti multumesc ca imi citesti blogul si iti doresc toata fericirea din lume, atat tie cat si copilasului tau, care chiar daca are 21 de ani, sunt sigura ca tot copil il vezi, nu de alta, dar asa sunt parintii. Mama mea imi spune ca pentru ea voi fi mereu un copil, pentru ca diferenta de varsta intre noi va fi aceeasi mereu iar eu voi fi intotdeauna copilul ei :) Te pup, draga Carmen, si iti doresc o saptamana frumoasa plina de surprize placute :)

CIPRIAN 9 LIVE 4 iunie 2009, 22:35  

Minunat blogul tau imi place ;)

Anonim,  28 iulie 2011, 23:46  

Oricum copilasi nu inteleg ce se intampla in jurul lor in cazul unui divort.
Sunt in aceeasi situatie si baietelul meu are sapte ani jumatate dar eu zic ca nu stie intradevar cu ce se mananca doar stie ca acum in momentul de fata este trist dar cand vine fostul sot in vizita ii este si frica sa vorbeasca cu el numai se joaca cu el orice joc banal si nu vorbeste cu el nu il intreaba cum este unde este sau chiar nimic de fostul sot doar stie si este constient ca nu este.
Este dureros dar trece peste cateva zile.

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP