Dor de natura

nou vs. vechiAm experimentat de cateva ori in viata sentimentul sufocator pe care ni-l ofera cu generozitate betonul, smoala, fierul si sticla. Ne-am obisnuit cu straduta strajuita de blocuri inalte, straduta pana la care razele soarelui nu mai au curaj sa patrunda, si nici forta. Daca cumva vreun smoc de iarba reuseste sa isi scoata nasucul timid printre dalele trotuarului cineva este platit sa il taie. Daca un batranel are initiativa sa ingrijeasca parculetul din fata blocului, florile si copaceii sunt rupti si smulsi peste noapte.

Imi vine in minte imaginea unor detinuti politici, imbracati in gri, cu mainele in lanturi, mergand in sir indian, cu capul plecat. Recent am revizitat orasul natal. Am privit in sus cladirile vechi, le-am admirat si le-am apreciat pentru prima oara. De ce Dumnezeule nu le-am vazut mai devreme? Traind in sudul Spaniei de sase ani, am ajuns sa apreciez pana si cel mai mic norisor de pe cer. Acum mi-e dor de nori! De aceea le si fac poze de cate ori cerul se umple de ei. Si norii pentru mine nu mai au acea conotatie trista.

Apoi mare... sa nu uitam de mare... Mare, plaja, soare... Nu! Stop! Am vazut marea iarna, marea pe timp de furtuna, marea agitata, mare dand nastere soarelui si cutremurandu-se toata in acest act. Si da! Marea e cea mai frumoasa atunci cand plange tanguindu-se!

Si imi amintesc cu drag cum cantau gugustiucii in marul din fata casei bunicilor in diminetile vacantelor mele de vara si cum vrabiile galceve se certau pentru merele uscate iarna. Voua nu va e dor de cantecul pasarelelor? Cand a fost ultima data cand le-ati ascultat?

Mie sete de verde! Nu, nu de verdele sters si prafuit al palmierilor inalti si batrani si nici de verdele-albicios al maslinilor milenari. Mi-e dor de frunza de vie primavara, de florile de cires, de firul ierbii care creste fara sfiala si fara frica pe marginea drumului de tara plin de balti, la coltul casei sau in gradina. Firul ala de iarba pe care il tai de printre straturile de flori, pentru a incolti cu indarjire chiar a doua zi.

Ce facem atunci cand privim spre cer dar nu mai putem vedea cerul, atunci cand singurele flori din viata noastra sunt cele din vaza, cand animalele devin figuri in 2D intr-o carte de colorat si betonul ne fura energia?... Refuz sa accept ca asta e progresul! Voua nu va e dor de casa bunicilor, de catelul care fugea liber prin curte si gradina, de pisoiul care nu a mancat niciodata Whiskas ci prindea soarecii din pod? Nu va e dor sa umblati desculti pe pamantul cald vara si sa fugiti prin balti dupa ploaie? Nu va e dor sa culegeti fructe din pomi si sa mancati capsini nespalate, sa ingrijiti o floare in gradina si sa stiti ca acolo a crescut si ca acolo se va ofili, ca nu va cunoaste niciodata lama cutitului si nici vaza?

Spuneti-mi, va rog, de ce va e dor?

14 comments:

Ioan Usca 12 aprilie 2008, 15:08  

Ei, câteodată aş vrea să fiu în Timişoara anilor 60, fără nicio modificare!...
Plus alte trăsnăi...

Laura 12 aprilie 2008, 15:17  

Exista si Patricia in ani 60? Ca nu vad altfel cum, tu acolo si Patricia aici...

Ioan Usca 12 aprilie 2008, 15:38  

Unde-i azi Patricia era câmp în 60. Mai încolo, începea pădurea. Stadionul se afla unde se află şi acum.

Laura 12 aprilie 2008, 15:46  

Facand socoata, probabil pe vremea aia fugeai descult pe campul pe care acuma e Patricia... Eh, copilarie...

Laura 13 aprilie 2008, 12:59  

@ Mazgalici
Parisul dupa ce il vezi o data ti-e dor de el toata viata :)

@ Isabelle
Sa sti ca Pelesul e unul dintre cele mai frumoase castele din cate am vazut. Apoi muntii, aerul, campia... te inteleg :)

Oana 14 aprilie 2008, 00:31  

Imi e dor de linisteeee. Vreau liniste. Vreau sa pot lucra in liniste, sa dorm in liniste, sa ma misc in liniste. De asta imi e dor. Dar si de natura.

sfinx667 14 aprilie 2008, 03:44  

mi-e dor de mine copil, de copilaria mea, de florile copilariei mele, de a alerga in ploaie desculta prin lanul de grau si maci si garofite..mi-e dor de noptile de sanzaiene pline, de Nera, de sarbii mei care nu mai sunt, de deda Marco si majika Darinka.... de toti mi-e dor....si, mi-e dor sa fac baie in Nera si sa sar de la trambulina ( asta era un bolovan mare, mare... )...:)
mi-e dor sa vad Sfinxul, ma cheama si ma astepta... mi-e dor de stejari si fagi si toti codrii din tara asta...iubesc muntii si padurea..:)
felicitari pt articolul tau plin de doruri si...de noi :)
respecte,
Sibilla

Laura 14 aprilie 2008, 11:28  

Oana,
si mie imi place sa am liniste cand sunt acasa, cand ma plimb, etc. Dar mi s-a intamplat si sa aud in departare zgomot de masini si sa ma bucur ca sunt aproape totusi, de civilizatie... Animalul social din mine are instincte puternice... :)

Sibilla,
dorurile tale au o puritate debordanta. Sunt amintiri care vor fi cu tine o viata intreaga si te fac cine esti. Si ma bucur tare ca te-am cunoscut :)

omu' 14 aprilie 2008, 22:45  

Sunt intr-un corcodus inflorit, de dor nu-mi este nimic!

Laura 14 aprilie 2008, 23:22  

Omu´, daca e asa, stai acolo printre flori, ca e bine cand nu tanjesti dupa nimic :)

Anonim,  16 aprilie 2008, 15:30  

Mie mi-e dor de prietenie......in copilarie, poate din naivitate, puteam simti ca am prieteni....acum parca nu mai sclipeste asa tare simtamantul ca am pe cineva mereu aproape de suflet, de cineva cu care pot impartasi tot ceea ce sunt si caruia ii pot oferi din toate cate am primit.....si asta ma face uneori trista.

Laura 16 aprilie 2008, 15:45  

Prietenia trebuie sa aiba in ea si un dram de naivitate... Prieteniile din copilarie sunt poate cele care dureaza cel mai mult caci au fost binecuvantate cu inocenta. Mai tarziu in viata e mai greu sa-ti faci prieteni de suflet, dar nu imposibil :)

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP