Dialog cu un pescarus

de Laura Iancu

Ieri, ma plimbam alene pe malul marii, picioarele taraite prin nisipul cald la suprafata, rece si umed acolo unde talpile mele il cautau. Cerul senin era dominat de Imparatul Soare si sub amenintarile sulitelor lui parca doar valurile line aveau curaj sa miste. Vazduhul tacut era din vreme-n vreme strapuns de cate un strigat chemator de pescarus pe fundalul simfoniei mute a marii.

Pe o piatra roasa de vant si apa, un pescarus poposi tantos, pigulind si aranjand cu mare bagare se seama penele aripilor si ale pieptului. M-am oprit sa il privesc, nevrand sa ii tulbur ritualul si nedorind sa-l sperii. Dar pescarusul se opri si se uita tinta la mine. Din gatlejul lui lung si alb izbucni ca un tunet subtire, dar taios:

- Unde se duc valurile cand mor?

Uimita de talcul intrebarii, dupa un moment de stat pe ganduri, raspunse-i:

- Valurile nu mor... Valurile, cand ajung la mal, se reintorc in mare...

- Nu, nu! Nu m-ai inteles! Unde se duc valurile cand mor? Repeta el agitat intrebarea, insistand pe ultimul cuvant. Ce o fi vrand sa spuna? Valurile nu mor, ce intrebare prosteasca!

- Probabil merg in Raiul Valurilor... Zisei eu intr-un final, mandra ca de data asta i-am inchis ciocul cu un raspuns pe masura intrebarii.

- Oameni!... Nu stiu nimic! Nimic!... Spuse pescarusul nervos si isi lua zborul, rupand cu falfairea aripilor lui tacerea monumentala din Imparatia Soarelui. Mi-a fost frica pentru un moment de consecintele acestui dezechilibru pentru care in oarecare masura eram responsabila. Dar nimic nu s-a abatut asupra mea. Am ramas insa tacuta, privind valurile firave, asemeni unor copii adormiti. Unde se duc valurile cand mor? Nu stiu! Nu am raspuns la aceasta intrebare, asa cum nu am raspuns la atatea alte intrebari... Si totusi, pescarusul a fost atat de specific, atat de sigur ca exista undeva un raspuns...