Mirela

(Povestea unei fete obisnuite)

de Laura Iancu

A fost odata o fata obisnuita, pe nume Mirela, care traia intr-un mare oras. Mirela se simtea adesea singura printre atatea persoane care treceau pe langa ea grabite fara a o baga in seama. Mirela avea parul castaniu, ca majoritatea fetelor din tara ei, drept, pe care prin orice metoda ar fi incercat sa si-l increteasca nu statea ondulat pentru mai mult de o ora, ochi caprui, normali, cateva kilograme in plus fata de cate cereau revistele de moda, dar fara a fi grasa cu adevarat, nu se imbraca niciodata tipator, arareori isi punea cate o bluza mai decoltata, dar nu foarte decoltata iar fustele scurte nu erau de gasit in dulapul ei. Mirela mergea cuminte in fiecare zi la scoala iar serile si le petrecea acasa invatand si facand teme, asa cum parintii ei isi doreau. Pe de alta parte nici nu prea avea ea cu cine sa iasa, singurele prietene pe care le avea fiind doua fete la fel de obisnuite ca si ea.

La scoala era o eleva care nu excela in nimic, nici printre primii din clasa, nici printre ultimii. Era linistita si profesorii nu isi aminteau sa fi avut vreodata vreo problema cu ea. De fapt profesorii cu greu isi aminteau de chipul Mirelei, daca isi aminteau. Pentru ei eleva Mirela P. era mai degraba un nume pe o foaie de teza. Profesorilor le placea genul acesta de elevi deoarece insemna mult mai putina energie consumata pentru ei, asa ca daca ar fi fost intrebati ar fi spus ca Mirela era o eleva buna. La ore Mirela asculta cu luare-aminte vorbele profesorilor, incercand sa traga in acelasi timp cu urechea la susotelile colegilor, aceasta fiind singura ei posibilitate de a-i cunoaste deoarece niciodata nu vorbeau cu ea iar ea nu stia cum sa inceapa o conversatie cu ei de teama ca ori se va balbai si ei nu o vor intelege sau ca o vor ignora pur si simplu. In pauze activitatea preferata a Mirelei era sa iasa din sala de clasa impreuna cu cele doua prietene ale ei si sa mearga pana la tasnitoarea de pe coridor, care se afla in fata clasei, pentru a bea o gura de apa. Mirela facea acest ritual aproape in fiecare pauza, chiar daca nu ii era sete. Uneori doar se facea ca bea apa, se apleca peste tasnitoare si statea asa cateva secunde pentru a da impresia ca bea si apoi se ridica zambind catre celelalte doua fete fara a zice nimic. Cele mai triste zile de scoala din viata ei au fost prin clasa a VII cand ambele prietene se imbolnavisera de-odata si nu au venit la scoala pentru 3 zile. In prima pauza Mirela a mers si s-a facut ca bea apa, asa cum facea de obicei, dar dandu-si seama de inutilitatea gestului se conforma la a ramane in banca ei cuminte cu mainile in poala, repetand lectia. Nimeni nu a deranjat-o in acele zile, nici macar vre-un profesor nu s-a deranjat sa o scoata la tabla sau sa o intrebe ceva. Acelea au fost niste zile foarte tacute pentru ea...

Acasa Mirelei i se spunea Uţa, de la Luţa, de la Mireluţa. Acest diminutiv ii amintea de o poveste din copilarie a carui personaj principal era Uta-Mieluta, o mielusica, adica o oaie. Mirela se intreba de multe ori daca ea avea ceva in comun cu acest animal despre care oamenii se obisnuisera sa citeasca in trecere in cartile de zoologie si care umplea un gol pe scara zoologica, un animal linistit si bland pe langa care puteai trece fara a-l observa daca erai scufundat in propriile ganduri si fara de care viata ar fi continuat neschimbata. Probabil ca nimeni nu ar observa daca intr-o buna zi ar inceta sa existe oi pe lume. Deci Mirela acasa era Uta, un copil cu care parintii se mandreau ca fiind foarte cuminte si ca sta in camera ei si invata toata ziua, nu ca alti copii de varsta ei care isi petrec serile prin baruri sau discoteci. Parintii Mirelei se intorceau de la servici seara pe la 7 si erau incantati sa isi gaseasca fiica stand si invatand in liniste in camera ei. Mirela nu asculta muzica din asta pentru nebuni ca alti tineri si nici nu isi pierdea timpul in fata televizorului.

In timpul liber, adica la sfarsit de saptamana, Mirela iesea uneori cu mama ei sa o ajute la cumparaturi. Astepta aceste clipe cu nerabdare, nu pentru ca ii placea sa care plase grele de zarzavaturi ci pentru ca asa putea si ea sa arunce cate o privire la rafturile colorate cu produse pe a caror eticheta ingredientele erau scriese in limbi exotice pe care nu le intelegea si pe care si-ar fi dorit sa le inteleaga acesta fiind unul dintre visele ei ascunse pe care nu le impartasea cu nimeni, nici macar cu cele doua prietene ale ei cu care vorbea adesea despre scoala, teme de casa si uneori despre cate un baiat din scoala care nu stia si nu va sti vreodata de existenta lor.

Cand a ajuns la liceu, Mirela s-a hotarat ca era timpul sa se emancipeze si sa isi schimbe viata. Asa ca sfarsitul de saptamana incepu sa-i aduca pe langa iesiri cu mama ei la cumparaturi si plimbari singuratice prin oras. Ii placea sa se plimbe pe strazi laturalnice cu putina lume dar uneori se gadea ca si daca s-ar plimba pe bulevarde tot nu ar incurca pe nimeni. Tot atunci a desoperit arhitectura orasului, care acum i se parea de o frumusete extraordinara. Ii placea sa se plimbe printre cladiri vechi si gri, uneori galbui de igrasie si ploaie. Dar Mirela a invatat sa se uite deasupra igrasiei, la acoperisurile de care atarnau statui plictisite si inganfate care ei i se pareau foarte frumoase.

Uneori se gandea ca acele statui existau doar pentru ea, deoarece oamenii erau prea grabiti pentru a ridica privirea si a le admira si gandul acesta o umplea de o bucurie calda. Intr-o zi mergea pe o strada foarte ingusta, cu privirea la acoperisuri si balcoane, imaginandu-si cum trebuie ca se simteau locatarii acestor cladiri, cand un barbat mai invarsta, aproape o facu sa cada pe jos. Barbatul nu se opri si nici nu se uita inapoi ci gasi doar de cuvinta sa strige "Uita-te pe unde mergi! Altii au treburi mai importante decat sa te ocoleasca!" si se indeparta grabit. Aceste vorbe o facura sa planga, acolo, in mijlocul strazii, dar spre usurarea ei, nimeni nu observa. Dupa acel incident Mirela nu mai iesi pentru cateva saptamani sa se plimbe prin orasul ei secret, plin de statui si povesti numai de ea stiute. Cand se hotara sa iasa din nou, abandonase deja visul orasului plin de oameni grabiti si se urca intr-un tranvai a carui linie se termina la intrarea in port. Aici era multa forfota, bagaje, lazi si miros scarbos de peste. Asa ca merse pana la cea mai apropiata plaja. Era o plaja pustie, nici prea mica si nici prea mare dar care vara era plina de turisti. Din fericire se afla in luna ianuarie si plaja era pustie si plina de alge moarte de un verde bolnav. Mirela descoperii atunci cantecul marii, frumusetea valurilor si diversitatea norilor. Se simtea bine pe aceasta plaja unde nimeni nu era nevoit sa o ocoleasca si unde putea coexista cu propriile ganduri.

Intr-o zi de primavara, profesoara de istorie intra in clasa cu o propunere. Le povesti despre o excursie pe care ea insasi o organiza la vara, la Paris. Le povesti despre istoria marelui oras, despre locuri minunate, pline de lumina, muzee si palate, poduri cu statui care noaptea prindeau viata si Mirela isi aminti dupa multe luni de orasul ei secret si de o pauza intr-o zi de toamna cand ea statea ca de obicei cuminte in banca si auzise o conversatie a unor colege in vocabularul carora se intalneau deseori cuvinte de rezonanta precum Channel, Dior sau Prada. Colegele povesteau despre vacanta la Paris, despre cat de chinuitoare fusesera vizitele la muzee, in special la Louvre unde le-au durut picioarele ingrozitor si peste tot erau numai picturi facute de oameni cu nume greu de retinut si care oricum murisera demult. In acea ora, Mirela a plans tacuta in banca ei din ultimul rand unde o asezase diriginta pentru ca era o eleva linistita, normala, care nu facea probleme la ore. Nimeni nu a observat lacrimile Mirelei, nici macar colega ei de banca, o fata vesela, care radea mult si careia ii placea sa vorbeasca cu colegele din fata. Diriginta le asezase impreuna in speranta ca Mirela o va influenta in bine si pe Ioana si ca aceasta va deveni cu timpul mai linistita. In acea zi, in drum spre casa, intr-un act de rebeliune, Mirela trecu pe la librarie si isi cumpara cu banii primiti de la parinti pentru mancare, un album de arta cu picturi clasice, celebre, din intreaga lume. Parintii ei nu au suspectat nimic. O stiau cuminte, stand in camera ei mica si invatand, asa cum le placea lor, pentru ca intr-o buna zi, macar ea sa devina doamna. Ceea ce ei nu stiau era ca Mirela isi dedica acum mare parte din dupa-amiezi rasfoind pagini colorate care povesteau istorii tragice cu fete frumoase si barbati imbracati de epoca, visand la ziua in care va putea merge si ea la Paris sa se piarda printre picturile din Louvre, pe coridoare elegante, pe urmele pasilor atator regi si regine, printi si printese iubitori de arta ca si ea. Credea aievea ca in sfarsit acolo se va putea simti printre prieteni, ca nici un personaj de pictura nu se va rasti la ea intr-o limba de neinteles ca ii sta in fata soarelui si ca nu se poate bronza. Scena aceasta o facea pe Mirela sa rada in sinea ei si se gandea ca si daca i s-ar intampla asta aievea, tot nu s-ar supara pe personajul cu fite.

Cand a venit vara, Mirela a mers la bunici, strecurand printre haine si albumul gros de arta, pe care il proteja cu sfintenie. Bunicii o iubeau mult si traiau intr-un satuc mic de munte, cu populatie imbatranita, pe care tinerii il evitau cu succes. Aici putea sa admire picturile in diferite saturatii de lumina, seara, dimineata, la amiaz si sa observe cum chipul personajelor se schimba in functie de ora din zi.

Asa Mirela isi petrecea timpul liber vara la munte si iarna pe plaja, la malul marii. Daca ar fi spus asta cuiva cu siguranta ar fi invidiat-o. In lumea ei colorata, plina de intrigi, crime, invidie, frumusete si adoratie, devenea mai mult decat o fata obisnuita. Ii placea asta. Putea sa se inchipuie in pielea lui Venus sau a Marchizei de Pompadour, era frumoasa si nimeni nu se supara. Era sigura ca multi dintre colegii ei nici macar nu auzisera de pictorii care le dadusera viata. Ii placea in mod special povestea Afroditei, cea nascuta din dalba spuma marina si uneori cand se plimba pe malul marii parca o vedea tracand purtata de valuri.

Era in clasa a XII-a si in jur forfoteau necontenit intrebari despre examenul final, se auzeau rasete de bucurie si sperante de viitor se construiau. Era atata viata in jurul ei... Cele doua prietene erau un pic mai distante acum fata de ea si parca nu mai aveau atatea puncte comune. Odata incercase sa le povesteasca despre visele ei, dar ele au ras, spunand ca nu le intereseaza asa ceva. Ele stiau ce e bine pentru viitorul lor si urmau sa dea ascultare planurilor parintilor de a urma cursurile unei universitati aflata intr-un oras indepartat. Mirela nu a avut curaj sa mai deschida subiectul nici cu ele si nici cu proprii parinti. Intre timp invatase ca glasul ei era prea firav pentru a se putea face auzit, ca ii lipsea curajul de a sustine propriul punct de vedere, de a fi diferita. Poate ea era cea diferita si restul erau doar niste oameni obisnuiti, banali. Dar inlatura acest gand cu o miscare energica din cap. Trebuie ca ceilalti aveau dreptate si nu ea.

In ultima iarna de liceu, Mirela si-a inmuiat picioarele in apa inspumata a marii si s-a lasat purtata de valuri asemenea unei naluci. Doua zile mai tarziu, valurile au lasat-o inapoi la mal iar cei care au gasit-o au observat pe chipul ei verde-albastrui-straveziu un zambet senin de parca ar fi vazut un inger.

12 comments:

Ioan Usca 22 februarie 2008, 08:51  

Frumos susţinut!

Către final, aş pune "într-o iarnă", sau ceva în genul ăsta, pentru ca istoria să nu fie legată strict de o perioadă.

Laura 22 februarie 2008, 09:29  

Da, ai dreptate. Nu stiu de ce am avut eu fixul cu anul, nu se potriveste dar imi suna mie bine... Uite schimb acuma! Merci! :)

omu' 22 februarie 2008, 09:39  

In aparenta o fata banala, nu deranja pe cei din jur. Parintii si diriginta trebuiau sa gaseasca o punte de comunice, stiu eu, poate nu cauta raspunsuri la framantarile ei in apa rece a marii.

Laura 22 februarie 2008, 10:46  

O cauta poate pe Afrodita... Cert e ca avem o responsabilitate ca membrii ai acestei societati...

Oana 22 februarie 2008, 19:27  

Da, ca orice fata e in cautarea frumusetii absolute. Sau, mai bine, ca orice om.

Laura 22 februarie 2008, 20:18  

Se putea altfel? Doar Laura e o perfectionista (semneaza - celalalt geaman)

Anonim,  17 aprilie 2008, 17:49  

Era o lucrare originala daca Mirela avea deschidere fata de sine insusi, daca s-ar fi iubit si daca si-ar fi ridicat ochii spre cer, spre Dumnezeu. Nu se iubea pe sine si nici pe cei din jur nu-i iubea. Nu te sinucizi pentru ca esti o "neinteleasa". Sinuciderea e o lasitate.
Putea sa ceara ajutor unui psiholog, putea sa isi deschida sufletul spre colegele ei de clasa, nimeni nu e atat de crud sa nu vorbeasca cu cel care-i vorbeste. Daca Mirela vrea singuratate, cine sa o mai deranjeze?
Laura, ai putea sa scrii mult mai bine! Sunt convinsa.

Laura 17 aprilie 2008, 19:11  

Exista totusi oameni care nu ajung sa il descopere pe Dumnezeu si nici la psiholog nu merg, caci la psiholog merg "doar nebunii". Apoi Mirela era o fata de liceu, cu o gramada de intrebari, putine raspunsuri si si mai putin curaj pentru a intreba. Putea face atatea, dar a coplesit-o singuratatea. Multumesc de increde, Anonim :)

o fata,  1 februarie 2009, 17:35  

"aparent un simplu om, un simplu caracter". mi-a dat de gandit povestea ta.

mirela,  8 februarie 2009, 13:53  

am 2 lucruri de spus:)
nu stiu daca talentata noastra autoare chiar stie ce se intampla in sufletul unei mirele(hehe,poate ca da;)) ideea e ca eu sunt una si cel putin pana in liceu traisem in mare parte cam conform punctelor tale....deci in privintza asta, te felicit....!
ar mai fi ceva....o subtila, si vitala diferentza ntre asta 2 mirele...eu am ales Viatza...si a meritat.........

Laura 8 februarie 2009, 15:50  

Mirela, bine ai facut! :)

Anonim,  18 martie 2009, 16:28  

Frumoasa poveste...aveam nevoie de ea pe ziua de azi.Imi deschide ochii:-)
PS:Si pe mine ma cheama Mirela.

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP