Marmura pe marmura


E 8:33. In Paris e 1º Celsius si ceata. Aici e cald si vad soarele rasarind din mare. Cu toate astea mi-as dori sa fiu la Paris. M-am indragostit... de orasul lui Sartre si a lui Simone de Beauvoir. Astazi ma dau cu existentialistii. Si ei au dreptate...

Scriu deci exist. Dar scrieti voi? Oana se intreba daca suntem vise. Poate suntem... dar avem dreptul sa ne credem realitati. Avem?

Ma pierd pe coridoare de marmura poleite cu iluzii in 2D. Peste 11.900 de picturi deasupra si dedesubt. Mona Lisa nu ma impresioneaza. De Rubens si Rembrandt m-am saturat dupa vreo 50 de picturi de-ale ilustrilor. Pana si cel mai mic muzeu are cateva. Sunt omniprezenti. Deci da, hotarat! Nu Dumnezeu este cel omniprezent ci Rubens!

Venus din Milo e frumoasa... Ma intreb cum o vedeau grecii antici. Are un aer de superioritate, 203cm si e pusa pe un piedestral... Se uita de sus la mine. Ea e mai buna... dar eu am doua maini... Cu toate astea tace. Nu vrea sa spuna ce tine pe suflet. Are un zambet trist si poate melancolic. Probabil ii e dor de Grecia Antica, de casa.

Ne construim pe noi insine din vise...Din visele noastre sau ale celui care ne viseaza... Nu vrem sa renuntam la rezultat. Nu, nu, nu! Asemeni lui Michelangelo, inlaturam piatra de prisos si dam frau liber marmurii.

Aici nu e nimeni... Imi aud pasii pustiiti pe marmura rece. Marmura pe marmura. Vis pe vis. Inger pe tacere. Port rochie alba, subtire, lunga, larga, de printesa. Bucati de trecut imi mangaie privirea, chematoare, sirete.

Nu au creat destul si au pierit! Acum vedem mai clar. Clepsidra e pustie. Suntem mai liberi. Visul e mai adanc.

Sunt in apartamentele lui Napoleon. Covoare moi, rosii, candelabre de cristal, scaune incomode... Abia in secolul XX s-a inventat comoditatea.

Nu vreau sa renunt la vis. Imi place aici, pe muzica bolnava de Chopin... Intre vis si realitate exista viata...

Ce bine era cand Leonardo a intrat pe poarta Parisului cu Mona Lisa sub brat... Il vad trecand... Daca tot e vis poate pot face si asta... Ploua. Ploua marunt si rece si e ceata. Intotdeauna e ceata la Paris... poate pentru a ne putea dezgoli fara rusine pe strazile de piatra lucioasa si uda pe malurile Senei printre carti vechi.

Nu!... Din nou in fata piramidei... E soare, vara, seara, lume multa... Fantanile de la Louvre curg lin peste picioarele mele obosite, mangaindu-le. Peste tot numai statui plictisite si cer...

In Paris existam!

2 comments:

Oana 15 februarie 2008, 13:52  

Ti-am spus cat de mult de invidiez? As sta si te-as asculta no-stop vorbind despre locurile unde ai fost.

Laura 15 februarie 2008, 14:21  

Da, mi-ai mai spus :) Dar nu vreau sa ma invidiezi pentru ca si tu vei merge intr-o buna zi si vei vedea toate locurile minunate pe care vrei sa le vezi :)

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP