Ilie

de Laura Iancu

Pentru Ilie Manuta viata fusese umila dar minunata. La cei 49 de ani ai sai, avea o sotie buna si blanda, pe care o iubea mult si impreuna cu care crescuse doi baieti frumosi si ascultatori. Gospodaria intreaga ii era o carte plina de amintiri frumoase si simtea ca nu a facut umbra pamantului degeaba.

Ilie Manuta nu fusese niciodata om de stiinta, nici artist si nimeni la o departare mai mare de doua-trei sate nu auzise vreodata de el. Cu toate acestea, Ilie se simtea implinit, multumit cu mica lui agoniseala, fericit sa-si vada feciorii mari si sa imbatraneasca stapan in propria casa. Ilie Manuta nu vroise niciodata sa paraseasca satul natal, nu isi dorise niciodata putere si cu atat mai putin isi putea inchipui o viata diferita de cea pe care o traise. Cu alte cuvinte, Ilie era un om impacat cu sine si cu lumea.

Vecinii si-l aminteau cu drag pe acest barbat inalt cat un munte, cu spatele lat, fata aspra, barba tunsa intotdeauna scurt si ingrijit, ochi albastri, blajini, tristi. Nu facuse niciodata rau nimanui, nu se lua cu nimeni in vorba, ii placea sa stea cuminte pe cate un scaun asezat in colt de tinda, in umbra focului din vatra, ascultand rabdator sporovaielile altora si rareori, povestind cate o poveste. Cand Ilie povestea, incaperea se umplea de liniste, vantul amutea printre uluci, pisicile adormeau pe prispa si copiii se asezau cuminti in poalele mamei. In unele seri lungi de iarna, cand vecinii se strangeau la sezatoare sa-si omoare timpul si singuratatea, cantand cantece strabune, cu voievozi a caror nume se pierdea in negurile timpului, Ilie se trezea molcolm din nemiscarea lui si incepea fara de veste a tese povesti din lumi numai de el stiute si intelese.

Intr-o zi de toamna tarzie, sa fi tot fost doi an de cand lumina electrica ajunse si in satucul lor rasfirat de munte, Ilie pleca la taiat lemne. Era padurar de meserie si uneori se pierdea in inima codrului zile fara de numar. Marioara, sotia lui, nu ii tinea socoteala. Ilie statea cat statea pe acasa, pana cand intr-o zi se facea tacut, ochii i se umpleau de o ceata launtrica din care Marioara stia ca putea iesi doar in linistea padurii, printre copacii batrani. A doua zi, Ilie se trezea cu noaptea-n cap, iesea tiptil din odaie si dus era. Ceea ce Ilie nu stia, era ca ea se trezea de fiecare data, indiferent de cat de precaut ar fi fost el si il asculta cum se indeparteaza in tristetea intunericului, simtind cum lua cu el o parte din ea, din viata lor impreuna. Marioara simtea cu toata fiinta ei ca atata timp cat o parte din ea era cu el, rugile ei din zori erau ascultate.

Ilie merse cateva ore in sir, pana cand ultima casa din sat ramase mult in urma si tot ce vedea acum in jur era natura. Ilie nu vorbea niciodata singur cand era in padure, de teama sa nu trezeasca vreun spirit. Cand i se facea dor de glas omenesc, cobora in vale la casa si famila lui. Calca cu grija frunzele galbejite, tomnatice, cu teama parca de a nu rupe vreo crenguta uscata ascunsa printre ele. Ii placea sa asculte cantecele pasarelelor, atat de diferite de la un anotimp la altul, caci simtea cum viata i se scurge prin vene numai aici, departe de ochi omenesti. Nu era ca nu i-ar fi placut oamenii. Ii iubea pe toti de-opotriva. Dar parca intotdeauna se simtise un pic stingher in preajma lor, caci ii stia iuti la manie, iar el niciodata nu stiuse cum sa stinga acest foc. Pe fruntea lui Ilie nu se citeau suparari de nici un fel. El era senin, ca cerul senin de vara si intotdeauna fusese multumit cu ce avea.

In acea zi de toamna tarzie, pe Ilie nu-l prea tragea inima nici la taiat copaci si nici la crapat busteni. Se foi si se invarti el asa, multa vreme, tot mangaind cu securea cate un trup de copac, fara a se putea hotara. Parca ceva se schimbase in padurea lui de cand fusese pe aici ultima oara, acuma numai cateva saptamani. Il lovi pe Ilie gandul ca copacii acestia erau ca si niste copii pentru el, chiar daca multi dintre ei fusesera la fel de mareti si pe vremea cand el insusi, prunc fiind, venea aici cu tatal sau. Atunci se gandi ca el niciodata nu isi adusese baietii cu el in padure, niciodata nu impartasise cu ei sau cu nimeni altcineva de altfel, acest loc sacru, acest schit in care el era singurul calugar ramas in viata. Cu mintea invaluita in aceste ganduri, Ilie isi cauta un locusor in care sa se aseze sa manance. Niciodata nu mai cautase cu atata sarguinta locul prielnic luarii unei mese, dar dadu vina pe roua de toamna care insinta inca incapatanata pe frunzele uscate. Gasi in cele din urma un bustean si aici isi intinse o masa copioasa cu paine si carnati. Dar mancarea parca i se oprea in gat, trebuind sa faca un efort extra pentru a o inghiti. Se opri din mancat si se indrepta catre un copac tanar, plin de vigoare, pe care de ar fi fost alta zi sau alt anotimp, nu l-ar fi bagat in seama.

Cizmele ii erau ude pana la genunchi. Era o zi racoroasa de toamna. Daca primele raze de soare ale diminetii se aratasera viteze printre frunzele copacilor, brusc si dintr-o data cerul se acoperise de o perdea de nori de un gri inchis, trist. Ilie se uita in sus la cer, isi freca mainile impreuna, prinse toporul si gandi: "Numai asta. Apoi ma intorc acasa. Se pune de ploaie grea de toamna". Erau primele ploi dupa o vara secetoasa. Ilie ridica toporul in aer si il cobora cu toata puterea, de parca s-ar fi luptat cu un bunic si nu cu acest tanar flacau care se cutremura sub forta loviturii lui. Lovi inca o data, si inca o data. Dupa numai cateva miscari copacul incepu sa geama, din tulpina iesind aburi calzi. Ilie dadu din umeri. Probabil i se parea lui. Copacul cazu cu o bubuitura a carui ecou se indeparta raspicat. Ilie vedea acum mai clar aburii care se desprindeau din butucul ramas si din tulpina taiata, intinsa pe pamant. Ingenunchie, atingand uimit, cu mana, inelele fine dar bine nuantate ale trunchiului. Una, doua, trei... douazeci si noua... douazecisinoua de ani... Lui Ilie ii paru rau. Aburii albi din cele doua jumatati de pom se uneau acum in fata lui, impletindu-se una in jurul celeilalte, creand o forma aproape omeneasca. Ilie se gandi ca poate era sufletul copacului. Fumul alburiu acum prindea forma de aripi. Se ridica in picioare, mirat, tacut. Isi lua palaria in mana, ca inaintea unui convoi mortuar. Picuri mici de ploaie incepura sa ii ude fata, reci, din ce in ce mai iuti, muscand din obraji si din aripile de fum.

Dupa o vreme aburul se risipi, intraind in pamant impreauna cu picurii de ploaie. Tot acest timp, Ilie statu privindu-l trist, cu caciula in mana, ud, petrecandu-l pe ultimul drum.

10 comments:

Laura 27 februarie 2008, 12:22  

Multumesc Oana... Fac si eu ce pot in nevoia mea de a nu face umbra pamantului degeaba... :)

oana 27 februarie 2008, 12:35  

nu stiu ce faci dar faci o treaba foarte buna. keep up the good work!

as vrea sa am niste comentarii mai inteligente...ceva critica literara...dar nu-mi vine nimic in cap. doar ca as vrea sa-l cunosc pe Ilie. de fapt, cred ca l-am cunoscut. l-ai descris atat de viu incat e ca si cum l-as fi intalnit.

Laura 27 februarie 2008, 13:04  

Critica literara diseca ceva ce e frumos ca un intreg. Profa mea de romana ne tot repeta sa nu-i venim cu texte de genul "autorul a vrut sa zica una si alta". O profesoara minunata... a invatat o clasa de oameni pierduti cu nasul in calculator sa gandeasca si sa simta. Comentariul tau m-a bucurat mai mult decat orice critica literara. Daca scriu, o fac pentru oameni, nu pentru critici :)

Merlin 27 februarie 2008, 14:15  

Mi s-a furat numele si am zis sa-l inscriu la aia cu inscrierile :)
Stii ce e cel mai misto? Ca tu poti face dintr-un personaj comun, unul maret. Eu nu am reusit niciodata. La mine ori is comune, ori is marete. Dar niciodata un om comun nu are maretie. Ceea ce, de obicei, au toti oamenii. Tu tocmai asta reusesti sa faci. Sa scoti din omul comun maretia.

Laura 27 februarie 2008, 14:54  

Merlin, pai suntem ingeri, tu dintre toti (ne)muritorii ar trebui sa sti asta cel mai bine :))

Cine vorbeste? 27 februarie 2008, 15:59  

Superb! nu mi-a mai placut de mult o astfel de poveste!

Laura 27 februarie 2008, 16:40  

Multumesc! Ma bucur tare ca ti-a placut :) Multumesc de vizita si te mai astept :)

omu' 27 februarie 2008, 23:25  

Imi place de Ilie al tau, nu este hapsan.
Altul in locul lui , si-ar fi luat o drujba si pana seara ar fi taiat un sfert de padure, fluierand.

Laura 28 februarie 2008, 09:20  

Asa era Ilie. Traia de dragul vietii nu de dragul banului... :)

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP