Altana

de Laura Iancu

Povestea se scrie pe sine... Contactul cu condeiul si cu podelele reci de lemn ma poarta pe cararea lata si batucita, cu belti mari adunate pe urme de car, pe care Altana pasise cu ani in urma.

Era sfarsit de vara si adesea ploua. Insa in acea dimineata soarele se hotarase sa isi arate chipul si sa calauzeasca fata aceea cu maini firave catre apus. Altana era singura. Dar nu asta o deranja. De fapt era chiar bucuroasa ca nu mai auzea voci pitigaiate in juru-i. Ceea ce o macina insa era singuratatea launtrica, golul pe care il simtea. Trebuia sa il umple cu ceva. Dar in satul ei nu gasise leacul. Asa ca pleca in cautarea unui vraci priceput despre care auzise odata femeile vorbind in soapta, ascunse in noapte, cand barbatii erau adunati cu totii in jurul focului. Nu prea stia incotro sa se indrepte. Stia doar ca trebuia sa plece, sa faca pas dupa pas si cararea se va construi sub picioarele ei. Avea credinta in soarele calauzitor.

Altana a mers zile in sir, zdrobind cu pasu-i firav drumuri multe si intortocheate, pana cand verdele ierbii se prefacu intr-un maro mocirlos si frunzele copacilor cazura iar ea ramase fara merinde. Umbla de doua zile fara a intalni tipenie de om, fara a zari vreun catun sau vreo luminita in zare. Intr-un fel se simtea singura. Parca incepuse sa-i lipseasca clinchetul vocilor omenesti. Nu mai avea putere in oase si mainile-i incepura sa capete o culoare stravezie. In acea zi, cand soarele se pregatea deja de culcare si Altana se simtea mai singura ca niciodata, orizontul paru pentru o clipa dantelat, pentru ca in clipa urmatoare cararea sa se transforme intr-un fel de masinarie asemeni celora pe care le vazuse cand era mica in curtea palatului, cand mama ei o dusese pentru prima data in Orasul Regal si putu pentru o clipa sa priveasca printre grati minunatia de cladire si lumini, inainte de a fi inlaturate de un strajer. Un vant puternic o impinse de la spate si picioarele i se fransera.

Soarele era un prieten bun si bland, dar tacut. Era pe la amiezi cand reusi sa isi strecoare cu nerabdare o raza printre nori pentru a-i spune "Buna dimineata" fetei, in limbajul lui de raze. In ultimele zile cu greu putuse strapunge perdeaua de nori infumurati care pretindeau ca ar fi randul lor sa se dezvaluie oamenilor in toata frumusetea si puterea. Soarele o cauta pe Altana pe carari uitate, pe carari umblate, pe carari cunoscute si necunoscute de om. O gasi insa in cele din urma, intr-o padure, la poalele unui brad inalt si verde.

Altana se trezi cu greu la mangaierile aurite ale prietenului care o insotise peste tot in utimele zile. Se ridica intr-un cot, dar toata fiinta ei duru adanc. Cazu inapoi, zambind. Palatul si zgomotul fanfarelor amutisera in vis. Poate asta fusesera mereu. Un vis. Un vis frumos si minunat.

La poalele bradului batran, Altana pierduse sirul clipelor de cand statea asa in nemiscare, cu ochii mari-deschisi, privind cum se schimba culoarea crengilor sub raza jucausa de soare care cand aparea, cand se ascundea, un fel de joc de-ascunsele, asemeni celui pe care il jucase si ea in copilarie. Intru-un tarziu, dupa atata tacere monumentala, auzi in departari un trosnet de copac, un freamat trist si apoi tacere. Ulterior auzi ciripit de pasarele. In mod ciudat nu le auzise pana acum si in mod cert fusesera acolo tot timpul, ascunse printre copaci, ocupate cu treburile zilnice. Ciripitul se intetii si acum parea aproape. Era un dialog neinteles pentru ea, dar atat de bine tesut, atat de plin de sensuri incat mai ca i se paru ca ii patrunde tainele. Doua pasari mici, galbui, se apropiara de fata de la poalele strajerului, dandu-i tarcoale. Altana zambi si pasarile zburara sageata in directia de unde venisera. Urma o alta epoca a tacerii. Altana se intreba cum putea sa fie atata liniste intr-o padure. Dupa cateva incercari esuate, reusi sa se ridice, grijind parca sa nu tulbure linistea dinprejur. Isi continua drumul, incet, auzind la fiecare pas glasul corpului ei slabit urland, apoi soptind durerea. Spre seara zari o coliba parasita. Ultimul ei locuitor plecase demult si o uitase.

In fata colibei, Altana, cu sperantele frante si ude, incerca sa intre inauntru. Poate macar asa va fi mai protejata de frigul si vantul noptii. Incerca sa deschida usa, dar usa ramase inchisa. Unicul geam al acelei locuite neprimitoare era un ochi negru si orb. Mai incerca la usa, dar trebuie ca usa era intepenita. Altana se prelinse lin, pe lemnul noduros si putred, ramanand sprijinita intre pamantul rece si usa neagra. Poate ar trebui sa bata. Si ce daca gandul era ridicol? Cui trebuia sa dea socoteala? Batu de trei ori, din obisnuinta, cu un zambet launtric siret. Si usa se deschise!

Uimita, Altana se tara in intunericul micutei incaperi, fara a fi capabila de a vedea ceva. Poate inca o noapte... Macar sa isi sfarseaca viata printre prieteni, adica prieten, adica soarele care o vazuse luptand cu golul, cu cararea si cu lumea in toate celelalte zilele apuse acum. Dar usa se tranti in spatele ei de la sine si Altana intoarse capul speriata, in masura in care isi mai permitea acest lux. Apoi alene se intoarse, incercand sa gasesca un cuibusor de ar fi fost posibil, moale.

Incaperea micuta si neagra insa de data asta era un palat. Mese imbelsugate, sunet de viori, statui cu chipuri de puteai sa juri ca sunt reale, culori, lumina moale si galbuie, candelabre imense pline de lumanari atarnand de tavane... Toate acestea avura efectul cel mai inspaimantator in fiinta Antanei. Incerca sa ajunga masa plina de roadele pamantului. Se infrupta la inceput incet, iar cand puterea incepu sa-i mai reinvie, mai repede. Apoi se urca intr-un fotoliu cald si moale si lasand toate intrebarile si raspunsurile pentru a doua zi, adormi adanc.

Dupa nenumarate ore de somn profund, Altana se trezi sub privirile unei fiinte inalte, cu parul lung si blond si fata intr-un mozaic frumos de culori.

- Dimineata buna! spuse strainul si vocea lui suna ca un tunet in urechile Antanei care nu mai pareau obisnuite cu glasuri omenesti.

- Unde sunt? veni intrebarea adormita, din strafundurile fetei.

- Nu teme! Nu frica! Poveste umple gol. Spuse faptura inalta cu greu, parca incercand sa gaseasca cuvintele potrivite si sa le aleaga cat mai bine ordinea.

- Te simti bine? Privi Altana cum in fata ei se ridica o creatura inalta si slaba, cu haine largi de parca le avea dintr-o perioada in care mancase mai bine.

- Poveste umple gol. Repeta el intorcandu-se cu spatele si aranjand pe masa ceva ce putea fi micul dejun sau un gratar unde sa o gateasca si serveasca la cine. Pana una alta nu stia daca era dimineata sau seara, cate ceasuri sau zile trecusera in acea incapere fara geamuri. Palatul din ajun parea mai mic; de fapt era doar o camera, chiar daca tot mobilierul era inca acolo.

Altana se ridica in picioare si se indrepta spre usa. Era prizoniera sau oaspete? Incaperea parea mai lunga precum incerca sa o strabata dar intr-un final ajunse la tinta. Dadu sa deschida usa dar in spatele ei auzi un “Nu…” infundat, oprit la jumatate. Era prea tarziu. Usa era deschisa. Afara era o ceata deasa si nu-i veni a crede. Pasi peste prag, apoi un pas si inca unul… Poate totusi fiinta inalta nu era rea… Intoarse capul spre usa, dar in spatele ei era doar incaperea asa cum o vazuse cand se trezise. In fata ei era usa inchisa. Era prizoniera!

Creatura inalta o pofti la masa. Macar nu avea de gand sa o manance. Nu vedea de ce ar refuza. Avea nevoie de forte noi daca trebuia sa evadeze.

- Cum te cheama? Intreba fata. Faptura inalta ochii si mozaicul fetei incepu sa schimbe culori, parca intr-un efort de a raspunde.

- Mmmorinus! Apoi tacu si incepu sa manance in continuare fructul mare si zemos din farfurie.

- Eu sunt Altana! Incantata de cunostinta! Morinus se uita la ea fara a ridica capul din mancarea pe care o infuleca cu pofta.

- Spune-mi, te rog, ce e locul asta? Intreba ea incercand sa fie cat mai politicoasa.

- Poveste umple gol! Spuse el laconic. Antania ramase pe ganduri tacuta. Morinus un parea prea vorbaret si apoi efortul fiecarui cuvant ii facea fata sa se schimbe in mii de modele interesante. Era fascinant intr-un mod ciudat. Mai ca ii venea sa il starneasca la vorbe numai pentru ai vedea fata prinzand culori. Apoi ii trecu prin minte ca poate si el era singur si poate daca ar incepe ea sa povesteasca ar prinde si el curaj.

- Eu vin de departe… Am mers pe drumuri verzi si pe drumuri gri si am sfarsit aici in padure, la capatul puterilor. De unde vin eu exista multi oameni, asa ca mine. Traiesc in grupuri mai mici numite sate si in grupuri mai mari numite orase si aici multi merg in cautare. Unii cauta bogatii, altii faima, altii pe cineva care sa ii implineasca. Morinus ridica privirea si se opri din mancat si urechile ii se vedeau prin parul lung. Ai fi zis ca si-a ciulit urechile ca sa asculte mai atent povestea. Altana se opri cateva momente dar apoi continua.

- Am fost si eu o data intr-un astfel de oras. Am vazut lucruri frumoase, lumina multa, oameni imbracati in fier… Se opri din nou pentru a-si alunga o amintire parca… Dar spune-mi, tu traiesti aici singur? Morinus scutura din cap energic, parca pentru a alunga o adiere care trecea pe langa urechile-i lungi si pe care nu o vrea acolo. Altana se indoi ca asta sa fi fost raspunsul la intrebarea ei.

- Poveste umple gol! Repeta el din nou.

- Ce poveste? Nu inteleg? Morinus intinse mana si o aseza la ea pe piept. O retrase insa repede inapoi, sfios. Altana se uita la locul unde pentru o clipa fusese mana lui multicolora. Acum locul era parca mai cald. Dar amintirile dureau prea tare si nu vrea sa le starneasca.
Morinus se aseza comod si cuminte pe scaunul sau, cu mainile impaturite pe genunchi, cu o privire blanda, senina pe care Altana nu o mai vazuse inainte in ochii lui galbui. Parca era un copil care astepta cuminte seara in pat sarutarea de noapte buna a mamei.

- Vrei sa povestesc eu? Intreba ea incet iar fata lui se transforma complet intr-un albastru deschis, senin. Bine, povestesc, zise si un gand ii trecu prin minte ca poate si el era la fel de prizonier aici ca si ea sau amandoi erau la fel de liberi. Se hotara pentru povestea pe care o stia cel mai bine, chiar daca cu cateva momente inainte nu dorise sa si-o aminteasca. Se simtea expusa in fata acestei creaturi care parca vrea ceva de la ea, ceva anume ce ea trebuia sa ghiceasca. Nu ii placeau glumele fara rost si nici ghicitorile. Si de data asta se hotara sa spuna povestea din dorinta de razbunare. Pentru a se razbuna pe ea insasi si pentru a se razbuna pe aceasta fiinta ciudata care o facea sa isi aminteasca povesti ce nu mai trebuiau povestite. Incepu:

- Candva, demult, cand palatele de piatra fosneau a rochii lungi de matase, vrajitoarele au tesut o poveste de iubire. E vorba de o copila cu ochii vii si un print din partea locului. Totul deborda de fericire. Dragostea a inflorit zi de zi si an de an, in fiecare primavara, mai frumoasa, mai curata. Era pe vremea cand soarele, partas la jocul oamenilor de-a viata, avea un oarecare zambet ce sucea mintile fetelor tinere si chiar si ale femeilor maritate si le facea deosebit de frumoase. Povestea de iubire este una ca oricare alta: patru ochi a caror luminita e capabila sa scalde in lumina intreaga lume si doua inimi legate pe veci de lanturi nevazute. Biserica cea mare era plina. Mirele si mireasa se aflau in fata altarului, gata pentru a-si uni destinele. Toti curtenii erau fermecati de frumusetea viitoarei regine. Dar nici printul nu se lasa mai prejos. In ochii ei parca se pogorase cerul si lumina stelelor imprastia caldura supusilor. Nimeni nu a bagat de seama insa cand, o copila s-a strecurat prin multime, pana in usa bisericii. O curioasa mica. Avea parul ca de foc. Ba nu! Era un amestec de auriu si roscat, de angelic si dracesc, care se putea observa si in privirea ei verzuie. Era de-a dreptul fermecatoare, gingasa si firava… Se tot ridica pe varfuri, doar-doar va reusi sa vada si ea rochia miresei. Un tanar chipes, ii facu loc si astfel putu sa inainteze intr-atat incat sa vada mirii si sa auda glasul preotului. Printul avu o tresarire. Deveni agitat si intoarse capul spre multime. Gestul starni susoteli. Fata cu parul de foc simti privirea si o duru. Viitorul rege paru ca vrea sa se intoarca, sa plece si sa lase acolo si mireasa si coroana, totul. Era cel mai oropsit dintre muritori. Si avea in spate povara unui regat… Deodata, in biserica se facu liniste: printul era intrebat daca vrea sa o ia “de buna voie si nesilit de nimeni” de sotie pe printesa care de la inceput vrajise supusii cu bunatatea ei. Era fiica de rege strain. El ezita o clipa, doua… Oamenii au inceput sa se ingrijoreze. Stiau cu totii ca printul fusese obligat sa se casatoreasca, pentru binele regatului. Le era mila de el ca trebuia sa se sacrifice dar mult mai mila le era de ei insisi. Stiau de altfel toti ca iubea o fata si ca inima ei o inchisese de mult in inima lui, aruncand cheia pe fundul marii… Doar preotul putu sa vada mai mult decat toti curtenii la un loc. Pe obrazul printului se rostogoli cu repeziciune o lacrima de margean. Ecoul caderii avu rezonante puternice in doua inimi. Cu glasul stins, printul spuse un “ da “ abia perceptibil. Multimea izbucni in urale. Il vor iubi si respecta pentru totdeauna. Erau salvati de mania regelui strain. O singura fiinta izbucni in lacrimi. Parca mai mica acum, cu cearcane mai adanc sapate pe fata, tremura, gata-gata sa se prabuseasca. Era insa inghesuiala si nu putea sa cada. Incerca sa se strecoare afara. Se sufoca. Nu mai auzea strigatele de bucurie ci doar o lacrima de margean, apoi inca una si alta, altele… care cadeau pe rochita-i alba si pe podele, in ecouri asurzitoare. Nu mai putea sa stapaneasca suvoiul. Avea un gust atat de sarat… si toata sarea aceea o facea sa moara de durere cand cadea pe rana deschisa, pe locul unde trebuia sa-i fie inima… dar i-o daduse lui si nu va mai fi nicicand a ei; i-o daruise lui in unica lor seara de dragoste, atunci pe malul marii, cand valurile inspumate le-au mangaiat trupurile in acea ora de iubire eterna, pura… I-a surprins soarele in zori dar dojana lui de sulite nu i-a durut, caci in rasaritul lui a fost fericit sa vada ca zambetu-i a fascinat o copila intr-atat incat la asteptat cu surasul pe buze. Ce naiv era … nu el o facuse atat de frumoasa ci iubirea… Si-au ras atunci amandoi, cristalin, de naivitatea astrului… A fost iubirea nascuta din noapte… Da… a fost. Si lacrimile au reusit sa spele sangele trandafiriu din sufletul ei de zana mica a iubirii. I-a trebuit mult timp pana sa ajunga afara. Razbatuse cu greu prin multime, iar acum cand nu mai avea sprijinul ei s-a prabusit fara vlaga in iarba moale si verde a primaverii. Ceremonia s-a terminat in uralele multimii fericite. Doar printul nu era asa de entuziasmat, desi se straduia sa nu o arate. Era superba mireasa si toate privirile erau indreptate spre ea… Momentul mult asteptat al aruncarii buchetului sosise. Toate domnisoarele regatului se stransesera sperand fiecare in parte ca vor fi ele norocoasele. Viitoarea regina se intoarse si buchetul zbura prin aer in strigatele tuturor. Sperante marete erau in inima fiecarei tinere. Un “ Ooo… “ de uimire se auzi insa din toate piepturile. Abia atunci tanara cu parul de foc a ridicat privirea si toti ochii regatului s-au mutat de pe viitoare regina pe acel boboc al iubirii imbracat in rochie alba de matase, atat de simpla si atat de sublima in acelasi timp, in bratele caruia zacea, ca un trofeu, buchetul de cale care cu o clipa inainte starnise atatia fiori in inimi…

Altana se opri. Povestea se incheia aici. Nu mai era nimic de adaugat. Nu mai ramasese nimic. Regatul era salvat. Dupa o vreme, satula de a-si privi mainile contrastand pe rochia inchisa la culoare, ridica privirea. Atunci vazu pe fata lui Morinus vai adanci sapate de lacrimi sarate care muscasera parca din obrajii palizi acum. Era atat de trist si de monocolor de parca si hainele palisera sau poate el luase culoarea hainelor. Nu putea spune. Morinus isi privea degetele mari de la picioare stand cuminti in sandale, sub masa plina de bunatati. Dupa o eternitate de liniste, se hotara totusi sa spuna ceea ce vrusese sa spuna de cand se terminase povestea. Duse mana lui greoaie din nou la pieptul Antanei, intr-o atingere abia simtita:

- Gol umple! Fiinta aceea desirata intelesese mai mult decat oricare alta, mai mult decat toti vracii unui regat.

- Morinus, ai dreptate. Ai inteles perfect. E gol aici. Si ea duse mana ei peste mana lui mare. Tot ce era aici, a ramas in trecut... pentru vecie... mai adauga ea incet, parca pentru ea insasi doar.

- Nou! Gol plin! spuse Morinus oarecum entuziasmat. Altana regina!

- Nu, Morinus, Altana nu regina, Altana nu regina, niciodata! Spuse ea ingrozita, pe un ton puternic, consumandu-si parca toata energia in acest act de aparare. Morinus isi retrase mana speriat de izgucnirea ei. Fata incepu din nou a i se umple cu mii de culori, intr-o concentrare sfortata cum nu mai cunoscuse pana acum.
- Altana regina! Regina nu regina! Altana sacrificiu oameni! Avea dreptate Morinus, si-a sacrificat fericirea proprie pentru binele poporului, dar cu greu se poate numi sacrificiu ceva ce faci pentru ca nu ai de ales. Altana umple gol! Mai adauga el.

Cum umpli un gol ca acesta? Isi daruise inima. Fusese un dar. Nu i-o ceruse nimeni. I-o daduse lui pentru totdeauna. O avea la el, langa inima lui iar cheia o aruncase pe fundul marii. Intr-un fel, gandul ca o parte din ea a ramas cu el o mangaia. Dar partea din ea insasi care inca isi mai apartinea plangea franta golul ramas. Sacrificiul ei nu putea ajunge pana la oameni. Nimeni nu trebuia sa stie povestea adevarata. Alianta cu regele strain trebuia pastrata. Treizeci de ani de razboi fusesera de-ajuns. Intelegea cum fericirea unui intreg regat pusa in balanta cu fericirea ei tragea greu in jos. De aceea plecase. Nu isi mai avea locul, ea, o nefericita, intr-un regat fericit. Ranile interioare incepura a-i sangera din nou. Se ridica brusc si fugi spre usa, ignorand strigatele triste ale lui Morinus. Deschise usa si afara gasi padurea. Se opri cu un picior afara si unul inauntru. Intoarse capul catre un Morinus trist si parca mai putin impunator, adunat sub propria-i greutate.

- Sunt libera! Pot pleca! Dar imediat regreta aceste cuvinte. De cand?...

- Altana poveste… Altana pleaca… Altana ajutor Morinus… Cerea Morinus ajutorul ei? Era el prizonier in aceasta colivie aurita? Dar cand ajunsese ea Morinus nu era acolo… A aparut pentru a-i asculta povestea si pentru a o elibera. Probabil ca ii datora ceva. Intinse mana spre el. Astepta pana cand el veni greoi si o prinse de mana. Daca ea putea pasi afara, putea si el. Mozaicul fetei lui era din nou de un albastru senin, aprobator. Mana mare in care mana ei se pierdea ii inspira incredere. Pasira cu grija afara, lasand in urma palatul sau camera sau himera plina de bogatii.

Odata afara, se trezira intr-o campie cu iarba primavarateca. Nici urma de padure, nici urma de coliba sau palat. Singurul care ramasese neschimbat in tot decorul era Morinus. Dar si el avea ceva nou. Altana ii zari primul zambet, un zambet primavaratec in colt de buze. Atunci razele unui vechi prieten ii mangaiara chipul si o fericire de nedescris ii umplu fiinta. Intr-un fel era si ea parca alta, mai libera, de parca intreaga poveste a vietii ei ramasese in acea cabana paraginita din padurea disparuta.

- Altana umple gol. Altana fericire. Morinus multumesc. Se uita la el surprinsa, doar pentru a-l vedea din ce in ce mai palid, disparand incet, irosindu-se pe aripile vantului de primavara. Il privi indelung, nemiscata, cum isi risipea culoarea cu zambetul lui tineresc inmarmurit pe buze pana la ultima adiere.

Cu toate ca de jur imprejur campia se intindea la infinit, Altana nu se simtea singura. Ceva se schimbase in interiorul ei si golul nu mai era parca gol. De fapt se simtea chiar bine, intreaga, implinita. Soarele trimitea raze jucause pe obrajii ei in floare. Tot ce fusese era trecut si inainte i se intindea un viitor nou ce urma a si-l tese ea insasi din petale de mar.

- Altana intreg… auzi o voce cunoscuta din departare, din ea insasi. Era vocea lui Morinus… in ea insasi… Umpluse golul… el, fiinta desirata care nu se putuse ajuta nici macar pe sine, o ajutase pe ea si ea pe el si devenira una. Numai asa puteau exista. Independenti erau vase ciobite, impreuna erau un potir de aur. Intelese ca atunci cand renunti la ceva trebuie sa pui altceva in loc pentru a putea dainui. Trebuie sa umpli golul, asa cum spusese Morinus in modul lui greoi de a se exprima. Pricepea pe deplin abia acum… Felul lui de exprimare, culorile prin care comunica si efortul depus pentru a se face inteles de catre ea, o fiinta in care vocea lui suna a gol si se lovea de pereti si bariere autoimpuse. Morinus fusese totusi parte din ea chiar si inainte de a spune povestea…

14 comments:

Cipri 16 februarie 2008, 09:15  

Tocmai am descoperit noua mea poveste preferata. Superba! Merci.

Garfield 16 februarie 2008, 10:12  

chiar daca nu las comentarii eu trec des pe la tine... nu am insa cuvinte, ti-am spus ca imi place linistea de aici...:)
miau!

Ioan Usca 16 februarie 2008, 10:34  

După sonoritatea numele, cred că tot în genul fantasy s-ar încadra povestea. Alcătuindu-mi o schemă, am urmărit textul cu relativă uşurinţă...

Laura 16 februarie 2008, 10:35  

Cipri: Multumesc! Ma bucur ca ai citit si ca iti place.

Garfield: Esti bine-venit oricand. Pisoilor in general le place linistea, ca pot dormi mai bine. Somn usor pisoi portocaliu (ca tot e weekend) :)

Laura 16 februarie 2008, 11:14  

E fantasy all right! Imi pare rau daca dezamagesc pe cineva, dar in politica nu ma bag ca nu ma pricep si nu imi place, chiar daca e la moda.

Si zici ca e nevoi de schema pentru a intelege povestea mea cea inocenta? :)

Ioan Usca 16 februarie 2008, 12:48  

Poate că alţii o pricep şi fără schemă...

Nu băteam apropouri să scrii despre politică, nu prea mă pazionează domeniul, decât aşa... în liniile sale generale.

Laura 16 februarie 2008, 13:09  

Stiu ca nu bateai apropouri, dar vream eu sa declar in mod public pentu tot poporul sa se stie ca despre politica aici nu vor gasi nimic.

Am mai scris proze scurte, scurte de tot si la alea chiar ca iti trebuia nu o schema, ci un car de ele... Speram ca de data asta am reusit sa fiu mai clara. Sunt Gemeni, sti, si cand ia unu fraiele cand celalalt. Oricum, as vrea sa stiu daca ti-a placut, cum ti s-a parut, stilul subiectul, etc. Ce mai trebuie slefuit pe viitor...(da sincer) Merci! :)

Ioan Usca 16 februarie 2008, 13:41  

Am răspuns destul de sincer la toate întrebările...

Aşteptăm altceva. Despre pisici, de pildă...

Laura 16 februarie 2008, 13:52  

Va fi si despre pisici, nu-ti fa griji! Poate saptamana viitoare. Miau! :)

Oana 16 februarie 2008, 13:58  

Wow, Laura, m-ai lasat masca. Imi place, imi place, iar latura asta a ta nu o cunosteam. Frumos, sunt mandra de tine :)

Laura 16 februarie 2008, 14:06  

Multumesc mult Oana! Nici eu nu o cunosteam pana ieri, adica nu credeam ca sunt in stare... :)

omu' 17 februarie 2008, 17:01  

Mi-a placut povestea.
Voi ruga pe Altana sa-mi arate cararea spre coliba in care as dori sa o gasesc pe Morina.

Laura 17 februarie 2008, 20:31  

Multa bafta si multumesc :)

Oana 18 februarie 2008, 00:05  

13+1, nu de alta, dar vine Vania si se enerveaza. Pardon, domnul V. :)

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Persoane interesate

  © Blogger template AutumnFall by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP