Living the good life...

...in Gradina Botanica din Valencia.

Cum poti sa te plictisesti traind?

Savurez o ciocolata. Carbohidrati, zahar si grasime. Calorii goale! Dar pretul platit e mic comparativ cu placerea momentana si vivida pe care mi-o provoaca. Traim in epoca informatiei. Noi si noi bucatele de informatie ne bombardeaza zilnic. Poate acum cateva decenii un om normal dadea intr-o viata peste cantitatea de date cu care noi ne intalnim intr-o singura zi. De la enervantele dar stralucitoarele reclame elegante si pana la un tratat de anatomie, totul e informatie pe paine. Noi insine suntem niste baze de date complexe si vaste. Simturile noastre filtreaza aceast amalgam urias de senzatii dar totusi, creierasele noastre inca au o gramada de lucru.

Ma gandeam insa la cat de hranitoare e aceasta papica pe care o servim mintilor noastre. Forma preferata de relaxare a fiecaruia poate sa difere. De la filme, jocuri pe calculator sau nu, carti, iesiri cu prietenii, plaja, droguri, alcool, tigari, disco, gatit, jucatul cau pisoiul, etc. Relaxarea pare a fi definita ca si activitatea pe care o faci atunci cand nu esti la servici sau scoala si poti alege ce vrea inimioara ta din multitudinea de actiuni posibile, dar cu conditia sa fie ceva care sa nu te solicite fizic sau/si mental. Practic e ceva ce faci atunci cand nu ai chef sa faci nimic. Cate ore pe zi ne plictisim in acesta era ingrasata cu informatie si tot ce facem este sa aprindem televizorul sau sa deschidem o revista de prost gust? Probabil ca multe, daca stam sa calculam bine. Dar relaxarea in sine nu e problema. Relaxarea e buna, e sanatoasa chiar atat timp cat se distribuie cu masura. Baiul e cu ce ne omoram timpul. Bombele de informatie sunt ca si bombele de calorii. Unele sunt bune, hranitaore pentru creieras respectiv corp, altele insa sunt goale sau chiar mai rau, fac mai mult rau decat bine. Informatia goala, prin analogie cu caloriile goale, nu face altceva decat sa ne rapeaca ani pretiosi din viata. O tampenie de film la care ne uitam din plictiseala, o revista sau carte scrise aiurea, o companie nesatisfacatoare sunt lucruri pentru care ne punem viata pe "pauza" si asistam tampiti la spectacolul oferit, fara a-l savura pe deplin si fara a invata nimic din el.

Cum e posibil oare ca intr-o epoca in care informatia se gaseste pe peretii cladirilor sa existe atata informatie goala, lipsita de sens si de miez? Cum e posibil oare ca intr-o epoca in care se publica mai mult decat oricand, se promoveaza cultura si educatie mai mult decat in toata istoria omenirii, noi, oamenii, sa apasam pe bumbul unei telecomenzi din sofaua noastra confortabila si sa acceptam ceea ce e pe ecran fara scrasnet, ca bine o fi, oricum o sa adorm? Cum e posibil sa nu stim sa discernem intre informatie bogata in informatie si informatia dezbracata de continut? Cum e posibil ca cea mai mare parte a vietilor noastre nici sa nu ne intereseze sa aflam mai multe, sa nu ne fie sete de a cunoaste misterele acestui univers care oricum nu ar incapea in capusorul nostru nici sa vrem? Informatia "iami" e acolo si ne sta la dispozitie, intre "a ne naste" si "a muri", in locul acesta ce se numeste viata si a carui scop trebuie sa-l desoperim fiecare in parte. Cum cineva se poate plictisi pe lumea asta? Cum poti sa te plictisesti traind? E ca si cand ai trai la Polul Nord si la Polul Sud in acelasi timp...

Pentru iubitorii de pisici

Enjoy!

7 milioane de ani de evolutie zadarnica?

Viata pe Pamant a inceput acum 4 miliarde de ani cu o celula. Aproximativ 7 milioane de ani in trecut, cel ce va deveni om si cel ce va deveni maimuta isi dadeau mana prieteneste si o luau pe carari diferite. Homo Sapiens, omul modern, inteligent, dotat de limbaj, cultura si spirit artistic se nastea acum 200.000 de ani. In jur de 170.000 de ani au trecut pana la picturile rupestre de la Chauvet. Era prin anul 30.000 i.Hr. Omul vana, aduna roadele pamantului si facea descendenta. Au mai trecut inca vreo 22.000 de ani pana cand omul s-a aplecat peste o gramada de crengi si frunze si a privit in ochi civilizatia in propriu-i leagan. Se nascuse agricultura si odata cu ea, surplusul de mancare, domesticirea animalelor si inventarea uneltelor, ceea ce a condus triburile nomade la stabilirea de locuinte permanente. Acum 6.000 de ani s-au format primele protostate protejate de o armata. Au urmat, statele, imperiile, setea de putere si de o viata mai buna. Omul isi realiza pentru prima oara propria conditie, propria superiorite si propriul potential. In timp relativ scurt, 5.000 de ani, omul a inaintat cu pas sigur catre culmi nemaiintalnite pana atunci. S-a dezvoltat medicina, stiintele, arta. Totul capata importanta, lumea incepea sa aiba un sens iar omul se simtea dator sa il descopere pentru a se intelege mai bine pe sine. Din 1400 incoace, populatia Pamantului a inceput sa creasca in mod continuu. In 1946, ENIAC, primul "creier mecanic" devenea subiect de prima pagina. De atunci, computerul a devenit prieten bun cu omul, forma lui a fost slefuita, facuta mai accesibila, inteligenta lui sporita. Cam tot pe atunci incepe si extragerea masiva a petrolului din maruntaiele Pamantului iar populatia Pamantului ajunge la 2.5 miliarde de Homo Sapiens Sapiens.

In societatile predominant agrare, copii continua sa fie o pretioasa forta de munca si sunt adusi la viata cu scopul de a-si ajuta familia. Societatea occidentala, moderna, bogata, a incetat sa-si mai exploateze masiv copii. Se ocupa in mod obsedant de educatia lor, iar ei inceteaza sa mai fie o sursa de venit, ci total contrariul. Ceea ce trage dupa sine evidentul: culturile sarace continua sa-si sporeasca numarul, cele bogate, nu, iar intr-un final, societatea aceasta industrializata si evoluata nu e majoritara. Exista multe forte care interfereaza. La inceputul lui 2009 populatia Pamantului era peste 6.7 miliarde. Se estimeaza ca pana in 2050 sa se ajunga la 9 miliarde de Homo Sapiens Sapiens. Va mai avea Pamantul cu ce ne hrani? Vom mai avea la dispozitie resurse cu care sa ne crestem mancarea? Am crescut intr-un iures nebun, prea multi si prea repede, fara a da timp a noi solutii sa fie implementate. Am imbolnavit planeta, dar planeta va supravietui, nu pentru ea imi fac griji... Omul in schimb, captiv intr-o lume din care nu a stiut sa evadeze dar nici nu a stiut sa o ingrijeasca, se transforma in victima propriului instinct de supravietuire. Avem doar o casa. Daca ea inceteaza a ne mai oferii protectie, suntem pierduti.

Documentarul complet sa gaseste aici.

O planeta trecea pe langa planeta Pamant si o intreaba:
-Ce mai faci, soro? Nu te-am vazut de mult!
La care Pamantul zice:
-Nu prea bine, stii… am Homo Sapiens.....
La care cealalta zice:
-Nu te ingrijora, o sa treaca....

Corpul. Cel mai bun prieten al omului

Traim intr-o lume artificiala. Aerul conditionat este o extensie a plamanilor, peretii caselor ne invaluie precum o a doua piele. Odata cu industrializarea, universul fiintei umane a fost transformat in mod irevocabil si continua sa se schimbe de la o zi la alta. Multi dintre noi ne-am nascut intr-o lume care nu mai exista.

In 200.000 de ani de evolutie, Homo Sapiens, omul modern, s-a adaptat la mediul inconjurator si l-a modelat in propriul interes si in propria imagine. Dar nicicand in istorie aceasta actiune a omului asupra mediului nu a atins viteze atat de mari ca si in ultimul secol si in prezent aceasta conquista (cucerire) are loc intr-un ritm accelerat. Dar este omul pregatit pentru efectele secundare ale acestei betii a puterii si a devenirii?

Propriul corp este cel mai bun prieten al omului. Adesea ignorat, maltratat, mutilat, ne acompaniaza in aceasta viata, de cele mai multe ori tacut, iar in cele din urma, cand nu mai poate si nu mai poate, ne paraseste.

Animalele, fiinte inferioare dupa toate standardele noastre umane, sunt capabile sa discearna intre o dieta hranitoare si una nehranitoare. Omul, nu! De ce? Simplu: in societatea nostra industrializata, ajunsi pe mana corporatiilor, avem la dispozitie atat de multe produse, incat corpului nostru ii e imposibil sa discearna intre alimentele hranitoare si cele nehranitoare care i se ofera. Asta nu pentru ca corpul uman ar fi mai putin inteligent decat corpul animal. Intr-un mediu natural, animalul dispune de putine diete dintre care sa aleaga. Supermarketurile cu produse apetisante dar stoarse de buna parte din substantele nutritive, nu cresc in padure la umbra copacilor. Dupa ce animalutul papa o papica hranitoare, corpul ii raspunde satisfacut. In caz contrar, corpul e nemultumit. Animalutul a invatat sa isi asculte propriul corp si sa il respecte. Stie ca nu are altul de schimb ascuns prin vreun cotlon al scorburii. Omul stie si el sa isi asculte corpul, dar multimea de noi gusturi si produse cu care a fost bombardat in ultimul secol e un fel de filtru prin care nu trec decat cele mai asurzitoare tipete ale corpului. Nici omul nu are alt corp de schimb ascuns in dulapul, dar are la dispozitie medici care stiu sa carpeasca. Din pacate, atunci cand ceva este cusut, are mult mai multe sanse sa se rupa din nou.

De fiecare data cand mancam, corpul nostru trece printr-o adevarata experienta traumatizanta. Organismul este intr-o continua lupta de a mentine homeostaza (echilibrul interior). Ingestia de mancare distruge acest echilibru care mai apoi trebuie restabilit. Contrar legendelor urbane, senzatia de foame nu apare datorita scaderii nivelelor de energie in organism. Ea apare datorita asteptarilor noastre, a obiceiurilor de a lua masa la ore fixe, a irezitibilei pofte. In fata iminentei mancari, corpului nu-i mai ramane alt remediu decat sa actioneze in prealabil: elibereaza insulina in sange pentru a compensa valul de glucoza ce urmeaza a fi inghitit.

A manca in voie nu e sanatos. Persoanele care consuma mai putine alimente tind sa se hraneasca mai sanatos, sa traiasca mai mult si sa se imbolnaveasca mai rar. Din pacate, multe practici culturale stimuleaza consumul de alimente. Si tot cultura si societatea actuale dicteaza moda unei siluete de Seherezada. Rupti intre doua fronturi, luptam un razboi care nu e al nostru. E ca si cum am juca sah de unii singuri. Cum poti rezista unei mese imbelsugate sau unui raft plin de bunatati? Reversul monedei nu intarzie sa apara: iar nu mai incap in pantalonii preferati! Acum e momentul in care primim sah mat! Urmeaza oribilele cure de slabire, medicamentele miraculoase care nu ajuta la nimic, despre care sti ca sunt interzise in toata lumea civilizata, dar a caror efecte secundare crezi cu tarie ca nu ti se vor intampla chiar tie, maratonul in jurul blocului care nu da rezultate vizibile, pentru ca e normal sa nu dea, avand in vedere ca 80% din energia pe care o consuma corpul uman se duce pe procese fiziologice si digestie, activitatea fizica normala fiind responsabila doar de o foarte mica parte din energia consumata. Intr-un final vine postul negru, chiar daca nu se apropie Pastele, sala de asteptare de la Urgente, liste lungi de si mai multe medicamente, alt tip de diete, un corp maltratat, suferind si furios. Oare ce ne-a facut el saracutul ca sa fie tratat asa? Dar noi ne miram cu frustrare: nu fumez (des), beau numai la final de saptamana, nu ma droghez. Oare de ce am ajuns aici? De ce a trebuit sa mi se intampla chiar mie? Sa moara capra vecinului!

Suntem victimele unei structuri sociale insetate de putere. Corpul nostru este victima neglijentei si a lipsei de discernamant. Poate nu e in totalitate vina noastra. De multe ori, ambientul actual este cel bolnav si nu persoanele cu exces de greutate. Traim intr-o societate dezvoltata, bogata, evoluata, cu o cultura dominata de mancarea rapida. Introducem in propriul corp substante nocive si nutrienti existenti doar pe ambaleje, ii dam sa digere alimente care nu ii folosesc la nimic, dar sunt iami! Gusturi din cele mai variate si apetisante ne orbesc simturile. Cand putem alege intre apa si Coca-Cola, mergem cu cea de pe urma. Dar avem optiuni, putem alege. Nu e nimic rau in a manca la McDonald´s din cand in cand. Cheia e in a lua decizii inteligente si a alege cu discernamant. Pana una alta, avem doar un corp. Cand nu mai poate, ne paraseste...

Parcul Leonardo Da Vinci

Leonardo Da Vinci este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari pictori ai tuturor timpurilor, dar a fost de asemenea poet, muzician, filosof, inginer, arhitect, matematician, anatomist, inventator, arhitect si botanist. Leonardo Da Vinci a trecut Alpii calare pe magar in 1516 pentru a servi la curtea lui François I, regele Frantei. Château du Clos Lucé din Amboise (Franta) a fost locuinta lui Leonardo in ultimii trei ani de viata. In prezent, castelul de pe Valea Loirei gazduieste un muzeu insa e pe punctul de a deveni primul centru cultural si intelectual din lume, prin deschiderea "Parcului Leonardo Da Vinci". Astfel, Leonardo va fi primul artist care va avea un parc de distractii.

Citeste mai departe pe Psihologia Artei

Natura moarta si maestrii olandezi

Natura moarta s-a gasit a fi la sine acasa in Olanda protestanta a secolului XVII. Recent iesita de sub dominatia spaniola, Olanda isi intarea noua religie, care prin opozitie cu vehiul catolicism, interzicea adorarea de icoane. Astfel, artistii locului, care dintotdeauna isi castigasera painea pictand in mare parte doar scene religioase, au dintr-o data putine oportunitati de a-si mai vinde tablourile. Si ce faci cand Domnul Zeitgeist iti sta in spate? Te adaptezi si te reorientezi. Si asta au facut si pictorii olandezi. Au luat cu ei in desaga pe acest drum al victoriei inca nemirosite ceea ce aveau si ei in ograda: minutiozitatea detaliului, realist pana la sange si simbolurile ascunse ale limbajului secret al artistilor, elemente ce s-au dovedit a fi foarte pe gustul noii burghezii care de acum incolo avea sa dicteze soarta picturii olandeze. La aceste schimbari politice si economice a mai contribuit si tulipmania, noul hobby al olandezului secolului XVII aflat pentru prima data fata in fata cu laleaua de care avea sa se indragosteasca iremediabil si complet. Iar odata cu laleaua, horticultura insasi avea sa capete un nou inteles.

Citeste mai departe pe Psihologia Artei

Pe urmele Artei Contemporane

[...]

Provocator, desacralizator, in aparenta ironic si zeflemitor, Piero Manzoni a marcat un moment de profunda reflexie in arta. Dupa ce a ajuns faimos la o varsta frageta (a murit in 1963 la numai 29 de ani), Mazoni si-a dat seama de cat de precara era judecata critica asupra artei si de momentele grele prin care aceasta trecea. Cu un puternic sens polemic dar si cu o urma de melancolie, Manzoni a demonstrat ca "tot" ce produce artistul poate fi considerat "arta" si vandut pe o piata in care preturile cresteau la viteze fulminante si incontrolabile. In diverse ocazii Mazoni si-a lasat autograful pe mana fanilor sau si-a lasat amprentele pe oua. Dar asta nu e nimic. Culmea provocarii a fost momentul in care a inceput sa-si vanda propriul rahat, frumos ambalat in 90 de conserve "limited edition" cu eticheta "rahatul artistului". Conservele erau insotite de un certificat de garantie si vandute la pretul lor in aur. Galeria Tate a platit $35.000 pentru o astfel de conserva. Pe banii nostrii!!! Ca Doamne, numai noi stim cat platim taxe la stat si apoi statul aloca bani muzeelor pentru a cumpara rahat? Unde oare ne-au scapat fraiele din maini? Cert este ca jumatate din aceste faimoase conserve au explodat intre timp, se presupune ca potrivit planurilor artistului, care viziona rahat imprastiat pe peretii protectori de sticla ai muzeelor. Acum la cine sa mai mergi sa bati la usa sa te plangi ca certificatul de garantie e de rahat?

[...]

Citeste tot articolul pe Psihologia Artei

Dansand II

Ultima mea creatie in Photoshop...


Dancing II by Laura Iancu on deviantART

Jackson Pollock

Paul Jackson Pollock (1912, Cody, Wyoming (USA) – 1956, Springs (USA)) nu a fost un om pe care multi dintre noi sa-l suportam in preajma si nici un artist pe care sa-l intelegem. Cu toate acestea este considerat unul dintre cei mai influenti pictori americani si o figura impunatoare a expresionismului abstract.

Cu o personalitate volatila, nevrotic, alcoolic, introvertit si fara bani, Jackson Pollock avea in viata sa prezente toate ingredientele care sa il defineasca ca artist renumit al secolului XX. In tinerete, Pollock gaseste un refugiu in teosofia mistica propagată de Jiddu Krishnamurti, după care la fericire se poate ajunge doar prin descoperirea conştiintei de sine, doctrină care avea să-i influenteze intreaga dezvoltare artistica. Primele tablouri ale lui Pollock reprezinta peisaje din natura americana in stilul naturalist al lui Benton. Mai tarziu se simte influenţa picturii murale mexicane si surealiste. Cu timpul insa suportul figurativ devine tot mai indepartat si abordarea tot mai spontana, inventeaza metoda prin picurarea ("drip painting") si pictura gestuala ("action painting") prin care elibereaza linia de forma si ii confera o personalitate noua, inovatoare.

In 1945 Jackson Pollock s-a casatorit cu pictorita americana Lee Krasner iar imediat dupa aceea s-au mutat in Springs, Long Island (NY), unde in prezent se afla Casa si Studioul Pollock-Krasner. Se poaate spune ca Pollock a avut nu doar talent ci si noroc in cariera sa. A avut prieteni influenti in domeniul artistic, dar in special a cunoscut-o pe Peggy Guggenheim (nepoata lui Solomon R. Guggenheim care avea sa puna bazele Fundatiei Guggenheim), colectionara de arta care i-a organizat cateva expozitii individuale sub numele "Arta secolului nostru". Dar poate cuvantul talent e gresit folosit cand vorbim de pictura lui Pollock. Sau poate talentul in sine trebuie redefinit dupa el. Inca de pe vremea lui Pollock s-au facut auzite voci care ziceau ca opera lui nu e arta. Inevitabil in mintea noastra se trezeste o intrebare: ce este arta? Si evident, raspunsul e greu de formulat. Dar sa zicem ca arta nu se defineste printr-o anumita tehnica si nici printr-o anumita forma. Arta evolueaza odata cu nevoile omului. Arta secolului XX este o exprimare a sufletului si a psihicului uman in cea mai primitiva forma. Pollock a divortat pensula de panza. Metoda lui prin picurare, privita chioras de unii, considerata un joc de copii de altii, nu este altceva decat o alta tehnica prin care culoarea este asternuta pe o suprafata solida - Pollock insusi a declarat ca metoda prin picurare e asemanatoare cu ce folosita de catre pictorii in nisip indieni. Esenta neschimbata a picturii nu e felul in care ea se naste ci formele si culorile care i-au nastere. Pentru a crea o pictura abstracta poate nu e nevoie de talent precum pentru a picta ingerii lui Botticelli. Dar e nevoie de un dram de "nebunie", de un "click!", de a o rupe cu gandirea conventionala si cu rutina vietii de zi cu zi. Pictura moderna nu se mai limiteaza la panze mici ca si ale lui Vermeer ci foloseste tot spatiul disponibil, ba chiar darama limitele impuse si se extinde la infinit, pentru ca panzele moderne au imbibate in ele o particica din sufletul artistului, iar sufletul omului e mai mare decat viata insasi.

"Lupoaica" (1946) de Jackson Pollock

Poate cel mai interesant mi se pare ca Pollock a renuntat de la o vreme sa dea picturilor sale denumiri conventionale si explicative (vezi "Lupoaica") si a inceput sa le atribuie numere (vezi "Numarul 5" (cea mai scumpa pictura vanduta vreodata - $140 milioane in 2006) sau "Numarul 8"). Numerele sunt neutre. Numerele nu iti confera nici o pista catre ceea ce ce ar trebui sa gasesti in pictura ci pur si simplu te lasa sa admiri in tihna cum vopseaua face dragoste cu panza si sa urmaresti cu degetul mintii liniile strambe care te conduc pe drumul de la simplu privitor la a vedea pictura din pictura.

"Numarul 8" de Jackson Pollock

Pollock a considerat ca pictura are o viata proprie. Nu a avut teama ca din instrumentele folosite ar curge mai multa vopsea decat s-ar cadea sau ca ar ajunge in locul gresit. Cand picta, Pollock efectiv se simtea una cu pictura, panza tintuita pe podea putea fi abordata din toate unghiurile iar rezultatul era pura armonie atat timp cat omul si panza tineau ochii atintiti unul spre celalalt. In filmul "Pollock" (2000) pictorul este intrebat la un moment dat cum stie ca o pictura e gata. Raspunsul vine spontan si retoric: "Cum sti cand ai terminat de facut dragoste?"

Taylor, Micolich si Jonas au studiat tehnica lui Pollock si au ajuns la concluzia ca unele dintre operele sale au proprietatile fractalilor matematici. Ba chiar mai mult, s-a sarit la concluzia ca Pollock ar fi avut o intuitie despre natura miscarii haotice, zece ani inainte ca "Teoria Haosului" sa fi fost propusa. E usor sa dai aripi unei persoane dupa ce aceasta nu mai este in viata. E greu de atribuit calificativul de geniu unei persoane care a murit intr-un accident de masina in timp ce conducea beat alaturi de amanta si s-a bagat intr-un pom de pe marginea strazii. Bautura si problemele psihice l-au acompaniat pe Pollock de-alungul vietii. Nebunia este iesirea din tipare. Jackson Pollock a cautat o forta transcedentala de care sa se agate inca din tinerete. Daca panza i-a vorbit, daca secrete milenare i-au fost soptite de catre voci invizibile sau daca pur si simplu s-a descatusat el insusi de pensulele societatii pentru a fi mai aproape de Eul sau interior, pur si simplu nu conteaza. Cand stai fata in fata cu panza imens de alba, cu emotia primei linii atarnate de pensula si cu dorinta arzatoare de a elibera un ceva interior, de a varsa in material imaterialul, atunci si poate doar atunci, il intelegi pe Pollock si odata cu el pe toti pictorii secolului XX despre care ai zis zeflemitor "si eu puteam sa fac asta", dar pe care nu ii poti imita la momentul adevarului, pentru ca tu insuti esti un alt colos de singuratate decat eu fost ei. In secolul XX omul si-a dobandit individualitatea!

Articol scris pentru Psihologia Artei